ISTORIA MEDGIDIEI REFLECTATĂ ÎN LUCRĂRI ISTORIOGRAFICE RECENTE Prof. dr. Adrian Ilie Colegiul tehnic "Nicolae Titulescu" Medgidia

Istoria oraşului Medgidia a preocupat şi preocupă oameni ai locului având diverse ocupaţii, de la istorici, la profesori şi ziarişti (1). Unii au făcut acest lucru din pură pasiune pentru locurile natale, iar alţii au căutat să realizeze studii pertinente din punct de vedere ştiinţific, care să îmbogăţească cunoştinţele referitoare la o anumită perioadă istorică.

În lucrarea Aureliei Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan sunt tratate o serie de aspecte ale dezvoltării localităţii şi a evoluţiei în timp a acesteia. Lăudabilă este iniţiativa celor doi autori în condiţiile în care aceştia nu sunt istorici de profesie. Lucrarea utilizează o serie de informaţii obţinute din lucrări generale şi câteva date din arhivele locale. Sunt prezentate o serie de personalităţi ale românilor care tangenţial au avut de-a face cu Medgidia sau cu Dobrogea. În unele cazuri s-au făcut asocieri, iar pe alocuri lucrarea a căpătat un caracter literar-ziaristic.

O altă iniţiativă este cea a profesorului de matematică Corneliu Marinescu, a cărui lucrare a apărut ca o recunoaştere a pasiunii sale de a strânge informaţii şi fotografii de-a lungul vieţii pe care a trăit-o la Medgidia. De altfel, lucrarea sa are la bază fotografia ca document istoric. Sunt inserate o serie de fotografii, unele deosebit de importante pentru istoria aşezării, mai vechi sau mai recente. Fotografiile din perioada interbelică au o deosebită valoare pentru istoria oraşului. Este lăudabilă activitatea acestui pasionat al istoriei locului în care a trăit şi a creat.

O lucrare mai recentă care nu tratează istoriografic istoria oraşului, ci mai mult din punct de vedere literar, sub forma unui roman, este cea a lui Cristian Teodorescu, un ziarist cunoscut în ultima perioadă prin intervenţiile sale în mass-media centrală. Născut în Medgidia, autorul evocă o serie de întâmplări şi povestiri în care apar personaje pitoreşti, locuri frumoase ale oraşului, obiective administrative emblematice ale oraşului, povestite de locuitorii urbei şi transmise generaţiilor următoare. Deşi unii istorici ar putea să nu aprecieze această lucrare, considerăm că aceasta prezintă o serie de povestiri, prin care se poate cunoaşte un anumit segment al istoriei locale.

În studiul de faţă vom aduce la cunoştinţă anumite aspecte istorice legate de Medgidia, mai puţin cunoscute şi tratate în lucrări recente precum Valea Kara-su în perioada secolelor XIV-XIX. Monografie istorică, Liberalismul politic în centrul Dobrogei sau a unor studii şi articole de specialitate.

În prima lucrare sunt tratate probleme legate de istoria localităţii, existenţa Panairului, prezenţa călătorilor străini, preocupările economice ale locuitorilor şi prezenţa elementelor alogene în zona Văii Kara-su şi implicit a oraşului Medgidia. Studierea întregii zone a arealului văii Kara-su şi nu a Medgidiei în mod singular, a scos la iveală legătura strânsă între acestea şi participarea univocă la dezvoltarea provinciei.

Karasu - Medgidia a fost o aşezare atestată documentar în 1409-1413, prin cucerirea de către Musa Celebi, fiul sultanului Baiazid I Ildirîm (2). Menţiunile cu privire la aşezare sunt puţine în perioada dominaţiei otomane asupra pământului dintre Dunăre şi mare. O descriere importantă a oraşului a fost făcută de călătorul sultanal Evlia Celebi în secolul al XVII-lea., care consemna că „oraşul este alcătuit din trei mahalale, cu o mie case simple şi cu etaj, acoperite cu olane şi cu şindrilă. Aici era ţinutul Dobrogei ce producea grâu din belşug. Iarna era geroasă. Apa pentru oraş vine din braţul Dunării. Mai sunt o geamie mică, dar folositoare, un han, o baie întunecată, şapte şcoli pentru copii, şapte depozite de apă, două cafenele, două prăvălii cu vopsele, trei bragagerii şi vreo 40-50 de alte prăvălii” (3).

Din relatările acestui călător se poate observa prosperitatea oraşului, faptul că exista o populaţie numeroasă, lucru reflectat de numărul de şcoli şi de numărul mare de prăvălii.

Referitor la existenţa laturii comerciale este de menţionat şi rolul Târgului Panair în dezvoltarea aşezării ca urmare a tranzacţiilor efectuate aici. Acesta este oficializat de sultanul Mahmud I (1730-1754) în anul 1752, pe dealul Panairului, în apropierea aşezării tătarilor (4). Târgul se desfăşura bianual, primăvara şi toamna, unde veneau negustori din toate provinciile Imperiului.

Prin 1812, Panairul era cunoscut şi sub numele de „târgul lui Sorescu” (5), acesta fiind un potentat local, un mocan înstărit.

 În jurnalul Lloyd-ului austriac, datat în 1843, se specifica că mărfurile manufacturate se desfăceau şi la Karasu, acest târg fiind frecventat de negustorii din Braşov. Aici se comercializau articole de sticlărie şi mercerie aduse din Viena şi Braşov (6).

 La târg se adunau locuitori din Rumelia, Albania şi Macedonia, pentru a-şi valorifica produsele proprii constând în mătase, lână, cai, bovine şi pentru a cumpăra produse de manufactură, galanterie, marochinărie, sticlărie şi coloranţi (7).

În anul 1848, în timpul misiunii franceze a lui C Sabatier şi J. Desaint, localitatea Karasu avea statutul de bourgades (târg), renumit pentru comerţul de cai (8).

În timpul conflictului ruso-turc din 1828-1829, oraşul este distrus în totalitate, iar târgul primeşte o puternică lovitură (9), tranzacţiile comerciale fiind reduse.

Se pare că tranzacţiile erau convenabile, dacă ne gândim că sultanul Abdul Medgid (1839-1861), „fonda oraşul Medgidia, tocmai în vederea importanţei târgului” (10). Turcii şi tătarii stabiliţi în oraşe se ocupau şi cu activităţi comerciale (11).

 Tocmai din aceste considerente, sultanul a mutat pe timpul bâlciului tribunalele de comerţ din Tulcea şi Constanţa, la Medgidia (12), cu scopul de a facilita tranzacţiile comerciale şi fixarea preţurilor.

Panairul va funcţiona şi în noul oraş Medgidia, întemeiat la 2 septembrie 1856, prin decret imperial (13), iar comunitatea bulgărească va fi atestată în localitate, cu interese în ceea ce priveşte dezvoltarea comerţului (14).

 Crimeenii colonizaţi de autorităţile otomane în Medgidia se ocupau cu agricultura, erau meşteşugari şi negustori (15), aducându-şi contribuţia la dezvoltarea oraşului. Noul oraş Medgidia, reprezenta un important nod comercial (16), datorită poziţiei pe care o ocupa în centrul provinciei.

M.D. Ionescu-Dobrogeanu, amintea că la Medgidia „pe la începutul veacului al XIX-lea se ţinea bâlci de două ori pe an, primăvara şi toamna” şi dura două săptămâni fiecare (17), participând 125 de comercianţi, 6 hangii şi 26 de cârciumari. Târgul a fost greu încercat în timpul conflictelor din 1829, 1853-1856 şi 1877 (18).

Cămilele cu două cocoaşe numite şi bactriene erau folosite pentru puterea de tracţiune şi lâna lor calitativă (19). Acestea erau crescute în centrul şi sudul Dobrogei, mai cu seamă la Duranlar (Caliacra) (20), existând posibilitatea comercializării lor la târg. Acestea aparţineau lui Z. Holevici, iar producţia pentru un singur exemplar era de 20 kg anual, la tunsoarea din luna mai (21). În anul 1909, în judeţul Constanţa erau înregistrate 29 de cămile (22). Prezenţa acestor exemplare în Dobrogea este mai puţin cunoscută, curios fiind faptul că acestea s-au adaptat condiţiilor oferite de „stepa dobrogeană”.

O activitate aducătoare de venituri era şi comercializarea produselor lactate şi a caşcavalului. Ralle Frangopol şi Ştefan Petroff erau doi importanţi proprietari de căşerii (23), unul grec, altul bulgar. Marca “R.F.” era renumită în privinţa“caşcavalului grecesc”, comercializat în târgul Panairului, dar destinat şi exportului.

După model otoman noua aşezare va deveni un important centru administrativ, iar colonizările realizate cu elemente tătare din Crimeea, a impulsionat şi mai mult dezvoltarea aşezării. În onoarea sultanului care a aprobat planul urbanistic, oraşul se va numi Medgidia.

Dregătorul otoman Sayd Mârza Paşa a contribuit la modernizarea zonei prin implicarea sa directă în construcţia moscheeii, a podului peste bălţile Kara-su, prin construcţia unor cişmele şi fântâni, precum şi prin implicarea construcţiei unor şcoli şi biserici (24).

După reintegrarea Dobrogei în cadrul statului român, la 1878 şi în Medgidia se vor stabili o serie de mocani sosiţi cu animalele. Aceştia vor deveni mari proprietari de pământuri şi se vor implica în viaţa politică a aşezării (25).

 În modernizarea localităţii s-au implicat o serie de primari care au încercat, iar unii chiar au reuşit finalizarea unor proiecte.

Medgidia a fost condusă de primari de origine tătară, română, germană, bulgară (26), lucru ce demonstrează amalgamul etnic al localităţii. Istoria oraşului nu consemnează conflicte sau neînţelegeri între grupurile etnice, care au trăit în pace.

În cea de-a doua lucrare este vorba despre impunerea doctrinei liberale în privinţa dezvoltării economice a zonei centrale a Dobrogei. S-au remarcat o serie de primari care şi-au adus contribuţia la modernizarea oraşului Medgidia.

Unul din primarii Medgidiei care s-a implicat activ în dezvoltarea oraşului a fost Traian Petricu (27). Acesta a extins arterele de circulaţie, a reparat şcolile, Palatul Comunal, a construit o seră de flori, a introdus iluminatul public, prin construirea Centralei electrice şi a continuat să susţină organizarea Panairului. A inaugurat Cantonul agricol de la Medgidia (28), la care au participat personalităţi de seamă ale judeţului.

Societatea comunală de electricitate a fost administrată între anii 1935-1938 de inginerul Paul Boisset, când a fost realizată noua reţea de înaltă şi joasă tensiune pentru iluminatul public al oraşului (29).

Primăria fusese dotată cu două automobile, unul marca Fiat, altul marca Ford, pentru care solicita angajare pe post de şofer şi mecanic, Radu Ciutacu (30). Acest lucru demonstrează situaţia financiară bună pe care o avea administraţia locală, prin obţinerea unor sume importante ca urmare a închirierii spaţiilor comerciale la târgul Panairului.

Oraşul a prosperat în perioada interbelică, numărul locuitorilor a crescut constant, iar aşezarea a devenit un important centru politico-administrativ al provinciei. Au fost perioade de-a lungul timpului când Medgidia a deţinut întâietatea, depăşind oraşe precum Cernavodă sau Constanţa.

Există lucruri încă necunoscute ale trecutului oraşului, ce trebuiesc cercetate în arhive şi care să arunce o lumină asupra unor perioade prea puţin cunoscute.

În privinţa tratării istoriei locale în cadrul manualelor de istorie, aceasta este din păcate, aproape inexistentă. Rămâne rolul profesorului de istorie de a face lumină şi de a transmite elevilor date despre istoria locală, în cadrul unor ore de aprofundare a cunoştinţelor, a unor studii de caz, sau a unor activităţi extracurriculare.

(Sursa:http://www.resurseculturale.ro/volum1/ilieadrian.html) 

Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul de la Budapesta (Gen. Marcel Olteanu)

 (Generalul Marcel Olteanu a fost guvernator al Budapestei in timpul ocupatiei romanesti a Ungariei, intre august si noiembrie 1919. Articolul a aparut initial in cartea sa “Huzarul negru”, 1926, si a fost preluat in reeditarea cartii generalului Gheorghe Mardarescu , “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”, 1922, realizata de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte marturii”, 2010)

" …Si-au intrat trupele noastre in Budapesta la inceputul lunii august 1919.

Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vanatori. Seful garzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat si foarte vioi.

Deasupra palatului a vazut Iordan cum falfaia in vant flamura ungureasca, rosu-verde-alb.

Faptul acesta nu l-a suparat prea tare, dar nici nu i-a placut… Dandu-si capela pe ceafa si scarpinindu-se dupa ureche si-a zis: “Sa dau jos steagul unguresc si sa pun fanionul de la companie?… Asta ar sti si madama de la popota domnilor ofiteri s-o faca…”

“Dar am sa chibzuiesc in asa fel ca sa ramana de pomina si sa fie si talpa Romaniei razbunata…”

Zis si facut.

Chemand pe caprarul Bivolaru, s-au suit in norii Budapestei si au coborat steagul in lungul sforii, drept la jumatatea steajerului si, luand apoi opinca rasuflata a caprarului, s-a urcat ca un pui de urs si a pus-o drept caciula in capul steajerului, lasandu-i nojitele s-atirne-n vant. Si asa a falfait multa vreme in cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca romaneasca deasupra lui…

….

“Cine oare sa fi facut aceasta tragica gluma? imi zise tovarasul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care il cunoscusem in metropola maghiara; si zicand, imi arata cu mana privelistea originala si neasteptata, care oprea in drum si intorcea capetele si altor trecatori, ca fiind cel mai caracteristic si ironic simbol al ingrozitoarei realitati, al catastrofalei prabusiri a unui organism orgolios si despotic, tocmai sub calcaiul acelui organism pe care tinuse genunchiul de fier atit amar de vreme, pe care intotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui si de care totusi o viata-ntreaga s-a temut…

“Cine oare sa fi dat vantului si sa fi ilustrat cu atita maiestrie si atit de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfintului Stefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea trista, pierduta in vazduh, intrebind parca cerul unguresc, dezolant de senin in ziua aceea.

Apoi se intoarse cu privirea spre mine, si desi nu mai zicea nimic, am inteles ca ar vroi o lamurire.

Imi era mila de el, caci era un om distins la simtire.

“Ma voi interesa, domnule doctor”, ii zisei cu o nuanta de induiosare si, apropiindu-ma de santinela, ii spusei sa strige pe seful garzii.

“Este chiar acolea, domnule general”, imi raspunse vanatorul mic si indesat, incordindu-se si facand cu capul un gest despre cheiul Dunarii.

- Cum il cheama?

- Don’ sergent Iordan.

- Dar tu stii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

- Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineata si tot dansul a si executat ordinul… acum sta de un ceas acolo sa vada ce-o sa zica lumea si tot in cer se uita ca sa indemne si pe altii…

Ma-ntorc putin spre stanga si nu departe zaresc un sergent si un caprar, care, fara sa ma bage in seama, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustratia magistrala a unui moment istoric.

Priveau cand la trecatorii enervati si sanchii, cand la opinca impertinenta, si pe fetele lor tuciurii si asprite de viforul vremilor se lamurea cea mai desavirsita satisfactie. Pareau niste inspirati si niste draci geniali.

Intreaga oaste romaneasca, intreaga natie mi s-au parut ca se oglindesc in acesti doi zdrentarosi, sublimi chiar prin gradul de perfectiune la care poate ajunge o zdreanta…

De-as fi fost singur! – O! i-as fi privit ceasuri intregi fara sa ma satur… Si – poate, i-as fi luat de gat si i-as fi sarutat!

Dar!… le-am facut semn sa se apropie si, aratand domnului Ferency pe sergent, i-am zis incet, foarte incet:

“Acesta este glumetul, care fara o intentie rautacioasa, desigur, si cu toata naivitatea unui poznas, te-a facut poate sa suferi…”

Si domnul Ferency, scaldandu-si ochii intre genele-i umede, mi-a replicat cu adanca melancolie:

“Daca din sufletul si mintea unui simplu taran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu ma mir ca sunteti aici…”

In dupa-amiaza aceleiasi zile, m-am indreptat din nou spre Palatul Parlamentului.

Ma simteam dator fata de Iordan; trebuia sa-i dau ceea ce in fata durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.

L-am chemat – era nedespartit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat in gand si cum a infaptuit isprava lui.

L-am laudat si mi-am plimbat mana mult pe fata lui supta si radioasa si i-am dat un pachet de tigari regale.

Si nu stiu cum, m-am pomenit ca iau de nas pe caprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine si pe care, cu cat il priveam, cu atit mai mult punea stapinire pe firea mea.

Era mic de statura, fata ii era smeada si foarte parlita de soare si vant; in fundul capului purta niste ochi mici, caprui si scaparatori. Avea dinti marunti, albi si frumosi, si peste buza arsa de frigurile ostenelilor abia mijea o mustata roscovana – un vulpoi de Mehedinti.

Purta capela pe spranceana, iar in ce priveste imbracamintea parea infasurat cu totul intr-un covor de petice, caruia expresia lui ii dadea ceva din prestanta unor odajdii de samurai japonez fanatic.

O crestatura adanca ii stapanea obrazul stang si alta mai lata se rasfata pe gat sub urechea dreapta; mai in sus de mana, pe antebratul stang, se zarea o cicatrice respectabila…

L-am intrebat unde a fost ranit. Mi-a raspuns cu nai-vitate si scurt: “Peste tot, domnule general”. Si desfacand repede o moletiera, mi-a aratat o rana de schija, abia vindecata, la pulpa dreapta; apoi, descheind singurul nas-

ture pe care il mai avea la veston, puse degetul pe o dara de baioneta in lungul coastelor din dreapta care se vedea in intregime printre cele cateva suvite de panza destramata ce alcatuiau camasa lui Bivolaru. Si era gata sa-mi mai arate, dar l-am intrerupt: “Bine, bine… vad ca esti crestat ca un raboj; dar unde ai capatat ranile? In ce lupte?…”

Si iarasi cantecul lui: “Peste tot, domnule general. In Carpati, la Rasinari, la Olt, la Siret, la Oituz si chiar pe Tisa in aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate in patruzeci de atacuri mari si, in adevar, eu sunt rabojul ispravilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 incoace… si nu ma las nici mort!…”

- Ei, si acum iti pare bine ca facuram Romania Mare si ca faci de garda, tu, capraru Bivolaru de la Mehedinti, tocmai aci la Budapesta?

Si el, incordandu-se si privindu-ma soldateste drept in lumina ochilor, imi raspunse sfatos si cu mandrie:

“E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitara ca mai e si o Viena!…”

Acestui nebun in toate mintile, acestui prototip al zdrentelor noastre glorioase de la 1917, care isi da seama perfect pana unde se poate intinde fiziceste Romania Mare, nu-i intra totusi in cap ca numai pentru ce vedea s-a ostenit el si atatia au albit meleagurile cu oasele lor

El, Bivolaru, sinteza neamului sau, elegant la simtire si la gandire, fara sa poata exprima, intelegea totusi numai una: “faima si duhul romanesc cit mai departe, si peste Romania-Mare, Romania spirituala, Romania fara hotare”." 

General Marcel Olteanu

“Huzarul Negru”, 1926

Bibliografie: Gheorghe Mardarescu, Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte marturii, Editura Marist, 2010

Sursa text: Ziaristi Online: Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul de la Budapesta

Vedeti si: Album fotografic : Armata Romana la Budapesta

Simularea examenului de Bacalaureat 2013 are in mod sigur un rezultat de necontestat: autoritatilor din domeniu nu le este deloc clar ce trebuie facut pentru a incepe redresarea invatamantului romanesc. 

Problemele de matematică date la simularea examenului de bacalaureat de anul acesta scot din nou în evidenta ruptura gravă care exista între cei care le-au propus și ceeace se lucrează in realitate “la clasă” în liceele din România. Varianta de la Mate-Info conține exerciții foarte dificile fie prin specificitatea rezolvărilor (exerciții “de nișă”), fie prin volumul excesiv de mare de calcule necesare pentru soluționare. Subiectele in discutie pot fi eventual rezolvate de cațiva elevi de la licee de elita, în timp ce 95 % dintre elevi au dificultăți evidente în a le aborda. Se pune astfel din nou întrebarea ce se urmărește de fapt: testarea unui nivel mediu de pregătire (obiectiv normal al unui astfel de examen) sau efectuarea a încă unei demonstrații care să sublinieze “dezastrul din invatamant" ? Aici nu e vorba de a propune numai subiecte usoare, ci de a adapta subiectele la tipul de examen care este Bacalaureatul si de a nu-l transforma intr-un concurs de propus probleme destepte, desfasurat intre asa-zisi profesionisti, care de fapt nu cunosc decat o parte infima din starea invatamantului romanesc. Argumentul ca astfel de subiecte ar trebui sa-i responsabilizeze pe viitorii absolventi tine de o psihologie ieftina, demodata si ineficienta in acest caz care este cu mult mai complex decat cred autorii subiectelor.

La REALITATEA Tv, Profesorul Gabriel Vranceanu, inspectorul general de matamatica al ISMB, a reusit sa ne dezvaluie motivul principal pentru care subiectele de la simularile de Bac de anul asta au fost pline de probleme complet rupte de realitatea scolii romanesti si situate chiar la marginea programelor de specialitate. Motivul sta in harababura care exista in mintea unor astfel de personaje chemate, culmea, sa reformeze sistemul de invatamant. Domnul inspector a fost intrebat de ce s-au dat subiecte “de nisa”, complet nepotrivite pentru tipul de examen care este Bacalaureatul, iar raspunsul s-a referit la motivele pentru care in acest an s-a hotarat sa se dea doua simulari in loc de una, ca anul trecut. Reactie simptomatica pentru ce se intampla in invatamantul romanesc de 20 de ani. Cu astfel de gandire, cu astfel de intelegere a starii reale si cu astfel de oameni, ne indoim ca se va produce vreo schimbare in bine intr-un viitor apropiat sau mediu. Pentru ca nu exista decat doua variante: ori nu se pricep, ori nu vor ! Senzatia lasata de dezbaterea respectiva tine de prima presupunere, ceeace e grav. Pentru ca daca e vorba de cea de-a doua, atunci e penal !