15 decembrie 2013

Romania, ca de obicei - la rascruce de drumuri ...



"Banii chinezeşti miros a eşec european
Forumul chino-est european de la Bcureşti a fost tratat pe de-o parte festivist, pe de alta cu îmbufnare occidentaloidă. Ioan Stanomir ne spune că dorinţa de valori europene trebuie să fie mai tare decât foamea, Vlad Mixich ne anunţă în exclusivitate că China este condusă de comunişti, iar Moise Guran ne forţează imaginaţia: China de azi este ca o Românie cu un Ceauşescu mai şmecher. Mircea Platon iese din schema asta fără să intre în festivismul pro-guvernamental, exprimându-şi speranţa că banii chinezi ne vor ajuta să ieşim din foamea care ne-a cuprins – subliniind în acelaşi timp că Occidentul ne-a tratat cu dosul.

Ceea ce este adevărat. Aderarea la UE nu ne-a prea adus mari beneficii. România a fost transformată într-o regiune exportatoare de forţă de muncă şi de materii prime, un hinterland european (performanţă realizată sub ameninţarea unui conflict de tip iugoslav şi cu largul concurs al compradorilor locali, gata să privatizeze şi vândă la fier vechi uzinele epocii de aur). Ne-am întors la vorbele lui Tudor Vladimirescu din 1821 „ţara asta altă tarapana nu are, decât din neguţătorie trăieşte”. Perversitatea maximă este că ne-am procopsit şi cu un ciopor de corifei occidentaloizi care ne explică obsedaţi de o teorie antică a unui neamţ că românii (latini, sudişti, est-europeni, ortodocşi – taraţi de o roabă de păcate) pur şi simplu nu sunt capabili de modernizare. Ceva de genul: sunteţi proşti şi d-aia vă jefuim. Bineînţeles, doar dacă gândeşti aşa, necum să-ţi mai exprimi aceste gânduri eretice devii automat ceauşisto-comunist-fundamentalisto-legionar-fascist-homofob-anti-european.

În prima parte a secolului al XIX-lea călătorii străini se uitau la ţăranii români cu aceeaşi privire cu care se uitau la pieile roşii sau boşimani. Nişte unii încremeniţi într-un neolitic glorios, care îşi ţeseau hainele folosindu-se de nişte instrumente din lemn făcute cu mâinile lor. Abia după o relativă stabilizare politică a estului european au putut românii să ridice capul, să-şi modernizeze limba, să-şi creeze primele generaţii de ingineri, medici şi alte caste folositoare modernizării. Secolul al XIX-lea a modernizat parţial oamenii, folosind resursele puţine ale unei economii agrare primitive. Abia în secolul al XX-lea s-a demarat procesul de industrializare a spaţiului românesc – proces afectat de două războaie mondiale. Cum-necum s-a creat o industrie românească, s-au imaginat şi început o serie de proiecte mari (construcţia hidrocentralei de la Porţile de Fier şi a celor de pe cursurile majore; combinatul siderurgic de la Galaţi care iniţial trebuia să fie la Brăila, electrificarea tuturor localităţilor, modernizarea şi extinderea reţelei de şosele, fabrici de automobile, industrie uşoară, conducte de gaze pentru localităţile mari etc.)

Peste acest început promiţător a venit dezastrul sovietic. În primă fază România a fost tratată ca hinterland al imperiului condus de la Moscova, celebrele Sovromuri au stors ţara de resurse. Planul Valev a mărturisit aceeaşi gândire imperială: unde e câmpie facem agricultură, nu mai contează ce vor locuitorii. Comunişti-necomunişti, conducătorii României din acei ani au reluat planurile interbelice şi le-au repus în mişcare. Iar China ne-a ajutat în această direcţie. Comuniştii de la Bucureşti au reuşit să scape de soarta unui hinterland sovietic şi au comis erezia: au intrat în relaţii cu occidentul european. Acum regina Angliei poate să spună ce vrea, însă în 1978 l-a plimbat pe Ceauşescu prin centrul Londrei în caleaşcă, dictator-nedictator.

Următoarea fază a modernizării economice a României ar fi trebuit să vină prin aderarea la UE. Ceea ce nu s-a întâmplat. Băncile vestice şi-au păstrat profiturile în România pe perioadă de criză, iar fondurile europene nu au intrat în economia românească. Bineînţeles, explicaţia e simplă: românii sunt corupţi şi incapabili să administreze banii europeni. Eu am o bănuială sinistră, că banii UE sunt pentru cine trebuie, nu pentru cine are nevoie de ei. Până una-alta România e contributor net la bugetul UE şi în acelaşi timp şi-o ia în barbă regulat de la Franţa, Olanda, Marea Britanie şi Germania. Iar dacă ne întoarcem către China primim avertisment că trebuie să respectăm regulile europene.

Dar mai este ceva. Banii vin întotdeauna cu un preţ (am pregătit pentru Magazin istoric un articol despre cum ne-au lăsat baltă britanicii în toamna anului 1938, francezii însă îşi ţin dosite documentele, în esenţă Londra ne-a spus înainte de Al Doilea Război Mondial că nu ne poate oferi ajutor pentru că investiţiile româneşti nu erau profitabile). Banii chinezeşti vin la pachet cu o serie de condiţii economice, dacă nu şi politice. Construiesc chinezii autostrăzi? Să vă aşteptaţi la taxe pentru acele autostrăzi, taxe ce vor trebui să le acopere investiţia şi să le înapoieze un profit. Orice investiţie chinezească în România va funcţiona pe baza acestui mecanism.

P.S. pentru basarabeni: UE rămâne în continuare mai bună decât Rusia."

(Sursa: george-damian.ro

19 octombrie 2013

Incertitudine si eroare (http://youtu.be/QruAxiYSIAY)


24 iunie 2013

Voluntari sârbi pe frontul românesc din Dobrogea

Un episod mai puţin cunoscut al Primului Război Mondial




Inca din prima zi de mobilizare, cand Romania a declarat razboi Austro- Ungariei, la 15 august 1916, ni se alatura, intr-un gest de solidaritate umana, o Divizie sarbeasca. Comandantul Diviziei era colonelul Stepan Hagici. In zilele de 4 si 5 septembrie 1916, Divizia sarba a rezistat cu eroism atacurilor inversunate ale bulgarilor la Pietreni (fost Cocargea). Comandantul unui regiment sarb, colonelul Matici, ranit la mana, continua sa-si comande trupa si moare, primind un al doilea glont in timp ce-si incuraja oamenii la atac. In 1926, comemorarea eroismului Diviziei sarbe ce a luptat in Dobrogea s-a facut la Medgidia, cu ocazia inaugurarii unui monument care are menirea sa preamareasca, pentru generatiile viitoare, unul dintre cele mai tragice si glorioase acte din acest razboi mondial. Pentru inaugurarea Monumentului eroilor sarbi, s-a stabilit o solemnitate de proportii. Oaspetii sarbi sosesc, in ziua de 3 septembrie 1926, cu vaporul iugoslav "Alexandru I" la Cernavoda, unde sunt intampinati la debarcader de reprezentantii autoritatilor civile si militare locale. Au sosit odata cu oaspetii militari si un detasament de armata iugoslava, o fanfara si soldati purtand drapelele regiunilor ce au luptat pe frontul dobrogean. Garnizoana si Politia au condus pe oaspeti sa viziteze orasul si podul "Regele Carol". In ziua urmatoare, oaspetii au plecat cu un tren special, din Cernavoda la 7,30, sosind la Medgidia la ora 8,30. In gara Medgidia au fost intampinati de autoritati si insotiti la locul solemnitatii. Persoanele care au luat parte la solemnitate: oaspetii sarbo-croato-sloveni si colonia sarbo-croato-slovena, general de divizie Mircescu, ministru de razboi, ca reprezentant al guvernului roman, ministru plenipotentiar Aurel Vasiliu, reprezentantul Ministerului Afacerilor Straine, general de divizie Popescu Ion, comandantul corpului 2 de armata, ca reprezentant al armatei romane, general de divizie Lupescu Al., seful Marelui stat Major, general de brigada Vladescu Ion, comandantul Diviziei a 9-a, fostii comandati de corp de armata, divizii, brigazi si sefii de Stat Major ai trupelor ce au luat parte la luptele din Dobrogea, dupa invitatii speciale; PSS Episcopul Constantei si clerul din Constanta, o trupa din corpul 2 de armata, o companie de onoare, cu drapel si muzica din Divizia a 9-a, trupele din Medgidia, reprezentantii autoritatilor active ale judetului Constanta si oraselor Constanta, Cernavoda, Medgidia, precum si delegati de cate doua persoane de la urmatoarele societati: Societatea mormintelor eroilor, Societatea Crucea Rosie, Uniunea ofiterilor de rezerva romani, Societatea vaduvelor eroilor din razboiul 1916 - 1918, Asociatia generala a invalizilor de razboi, Sindicatul ziaristilor, Asociatia generala a presei si reprezentantii presei. La ora 9,15 a fost dezvelit monumentul sub salvele de pusca trase de trupele prezente. Au fost depuse coroane de flori din partea familiilor regale iugoslava si romana. Generalul Iosupovici, cel care a comandat prima brigada a Diviziei sarbe in Dobrogea, a luat cel dintai cuvantul, vorbind despre "luptele eroice ce au avut loc in Dobrogea, la Bazargic, Ghelengic, Cocargea si Topraisar, in care au cazut 18.868 oameni ai divizei, 238 ofiteri si 8.727 soldati". A vorbit apoi generalul Hacici, care, in 1916, cu grad de colonel, a comandat eroica divizie a armatei sarbe in Dobrogea. Au mai urmat la cuvant ministrul de razboi general Mircescu, general Aurel Vasiliu, general D. Popescu. A impresionat multimea prezenta cuvantarea in limba sarba a maiorului Lavrici, orbit in luptele de la Pietreni. Au mai vorbit medici, ziaristi, profesori. A urmat defilarea trupelor. La orele 13,30, in sala cazarmii Regimentului II graniceri a avut loc o masa comuna la care au toastat Ciolac Antici, ambasadorul Iugoslaviei la Bucuresti, generalul Mircescu si Raul Anastasia, presedintele Uniunii ziaristilor profesionisti din Romania. Seara tarziu, oaspetii au plecat spre tara". ("Dacia", nr. 195, 4 septembrie 1926, "Dobrogea juna", 4 septembrie 1926, pag. 1, 8 septembrie 1926, pag. 1)

Medgidia in 1938


Medgidia, com. urbană. Îşi trage numele de la întemeietorul ei, sultanul Abdul Medgid. Staţie c.f. pe linia Bucureşti - Constanţa.
 
Are 6.118 locuitori.

Primărie, Pretură, Judecătorie mixtă, Percepţie fiscală, Serv. sanitar, Serv. Veterinar, Regiune agricolă, Poliţie, Oficiu P.T.T., Oficiu telefonic, Sfat negustoresc.

1 biserică ortodoxă şi 3 geamii.

Gimnaziu mixt; seminar musulman; 4 şcoli primare, 1 grădină de copii.

Spital de stat, Dispensarul Asigurărilor Sociale, Soc. „Crucea Roşie”, Căminul cultural, 1 soc. de vânătoare, 3 bănci populare, 2 mori, 1 tăbăcărie, 1 fabrică de ceramică, Uzina electrică comunală.

13 mai 2013

Alvin Toffler şi-a anunţat predicţiile...

"Cam tot ce a prezis Toffler pana acum s-a adeverit. Daca acum prevede pentru urmatorii 40 de ani, deci nici vorba de apocalipsa, de sfarsitul lumii, care a fost prezis aiurea de multe ori si care nu s-a adeverit !!!

Ce ne aşteaptă în următorii 40 de ani:
Alvin Toffler şi-a anunţat predicţiile

Alvin Toffler, născut în 1928, este una dintre cele mai influente voci din domeniul afacerilor şi din cel intelectual. Odată cu publicarea primei sale lucrări, "Şocul viitorului", Toffler a creat o nouă disciplină, futurologia, bazată pe studiul schimbării şi pe impactul pe care aceasta îl are asupra afacerilor şi culturii. Graţie lui Toffler, futurologia este considerată în prezent ştiinţa care defineşte forţele şi tendinţele care modelează viitorul în economia actuală, bazată pe informaţii.
Printre celelalte volume publicate de Alvin Toffler, devenite bestseller la scurt timp după publicare, se numără "Al Treilea Val", "Război şi antirăzboi", "Puterea în mişcare" şi, recent, "Crearea unei noi civilizaţii".
Pe parcursul următorilor 40 de ani, femeile vor dispune de o putere de decizie fără precedent, migraţia musulmană către Occident se va amplifica, iar mersul la birou nu va mai fi de actualitate, susţine scriitorul şi futurologul american Alvin Toffler.
Africa de Sud va beneficia de o creştere economică susţinută, în timp ce Orientul Apropiat va deveni "un amestec de religii, mişcări religioase şi etnii", se afirmă în studiul realizat de Toffler Associates, un cabinet de consultanţă înfiinţat de scriitorul şi futurologul american de succes Alvin Toffler, autorul celebrului roman "Şocul viitorului", publicat în 1970.
În acelaşi an, Alvin Toffler a declarat că ştiinţa şi tehnologia se vor dezvolta într-un ritm atât de rapid, încât cei mai mulţi oameni nu vor putea să "digere" acest aflux de informaţii şi vor fi tentaţi să se "deconecteze" de la acest ritm de viaţă mult prea trepidant.
Multe dintre previziunile sale, referitoare la rapiditatea transmiterii de informaţii, acceptarea mariajelor homosexuale şi accelerarea ritmului de producere a catastrofelor ecologice, s-au adeverit în anii care au urmat.

Pentru următoarele patru decenii, Alvin Toffler afirmă că un număr tot mai mare de oameni îşi vor cultiva propriile legume şi îşi vor produce singuri alimentele, pentru a depinde tot mai puţin de marii producători şi distribuitori din industria alimentară.
Internetul de mare viteză va deveni o veritabilă normă în domeniu, iar videoconferinţele, devenite deja o practică curentă în zilele noastre, le vor permite angajaţilor din viitor să nu mai meargă la birou şi să lucreze din orice colţ din lume.
Doar câteva ţări vor mai fi considerate în viitor "state poliţieneşti" - în principal Coreea de Nord şi Iran.
China îşi va consolida statutul de putere economică majoră, se va alia cu Brazilia şi cu India pentru a influenţa ratele de schimb ale monedelor, dar şi cu Venezuela şi cu câteva state africane pentru a-şi asigura necesarul energetic.
Statele Unite ale Americii vor depinde de China pentru a se aproviziona cu şapte metale rare, indispensabile pentru fabricarea unor bunuri de larg consum, dar şi a unor dispozitive şi produse specifice, precum radarele, armamentul, instalaţiile eoliene şi automobilele hibride.
Dezvoltarea unor forme alternative de energie va creea "perdanţi într-o lume post-hidrocarburi", precum Arabia Saudită, Iran, Irak, câteva state din zona Golfului Persic, dar şi Rusia şi Venezuela.
Creştinismul se va extinde în ţările din emisfera sudică, iar musulmanii vor emigra în număr mare către ţările din Occident.
Schimbările climatice vor genera o serie de conflicte, iar topirea gheţarilor va conduce la descoperirea unor noi zăcăminte minerale şi petroliere. Creşterea nivelului apelor mărilor şi oceanelor va provoca o deplasare masivă a populaţiei din zonele de coastă.
Fenomenul de îmbătrânire a populaţiei va conduce la creşterea de patru ori pe plan mondial a cheltuielilor totale cu pensiile şi cu îngrijirile acordate persoanelor în vârstă, iar sistemul american al asigurărilor de sănătate va înceta să existe în forma sa actuală.
La rândul lor, femeile vor ocupa tot mai multe posturi importante, procentul femeilor aflate în posturi de conducere urmând să atingă un nivel de neimaginat în urmă cu câţiva ani.
Rapiditatea cu care vor fi transmise informaţiile va determina omenirea să intre în era "petabyte-ului", o unitate de măsură de stocare şi de putere informatică superioară deja mult uzitatului gigabyte; un HDD de 2000 PB permite stocarea culturii intregii omeniri de când există ea şi până azi.
Politica de cluster va continua şi se va impune, urmând ca în perioada următoare să existe grupuri de firme şi nu concerne mari ca în momentul de faţă.
Sursa de energie a viitorului va fi formată din:
- captarea şi înmagazinarea energiei solare;
- utilizarea fisiunii nucleare;
- utilizarea energiei libere;
- utilizarea energiei vidului;
- utilizarea energiei magneto-gravitaţionale;
şi va determina un nou tip de civilizaţie, cu alte caracteristici decât cea actuală, definită drept civilizaţia hidrocarburilor .

08 mai 2013

Petre Tutea. Din ciclul: " Lectii gratuite"

Petre Tutea


Prima functie a unei religii reale este consolatoare, fiidcă fara religie am lătra precum cîinii. Ne nastem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim si murim. Si întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitatie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita nelinistea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir - cum a intrat prietenul meu Cioran - prin disperare.
Cînd va dispărea ultimul tăran din lume - la toate popoarele, vreau să spun - va dispărea si ultimul om din specia om. Si atunci or să apară maimute cu haine. A fost întrebat un tăran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozăvie!
Treisprezece ani de închisoare.... Aveam doar o hăinută de puscărias. Ne dădeau o zeamă chioară si mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu tin minte anul... Cînd m-au anchetat am lesinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităti.
M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, domle? - N-am vorbit, domle. 
- Cum n-ai vorbit? 
- Păi împotriva voastră vorbeste tot poporul român. Ce să mai adaug eu?
Si mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?
Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de tăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu stiu dacă vom fi apreciati pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.
Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiti asa, vă poate fura oricine... Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, tăranii nu-i cultivau. ''Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt...'' Ce a zis regele Frantei? ''Mă, seamănă, mă, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea tăranii că îi păzesc, or să-si dea seama că-s lucru bun. Lăsati-i să fure, că asa se răspîndesc cartofii în tară.''
Vlad Tepes are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a si bătut. Si are mai ales meritul că a coborît morala absolută prin tepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frică să n-o furi tu de la tine. ăsta-i voivod absolut, Vlad Tepes. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajiste cu miei!

12 aprilie 2013

"Cristian Gațu, după eliminarea Oltchimului: "Românii sunt labili psihic"" ?

Alooo, domnu' Gatu, poate n-ati observat, dar in echipa Oltchimului mai mult de jumatate dintre jucatoare sunt STRAINE, deci mai usor cu generalizarile astea savante despre romani ! In general generalizarile sunt periculoase, mai ales daca vin de la oameni nepriceputi la asa ceva...
Oricum, problema labilitatii psihice si a pregatirii psihologice in general, este acuzata de Oltchim si nu numai, de cel putin 10-15 ani. Toti baietii veseli care cred ca stiu sa conduca destinele handbalului romanesc , au acuzat aceste probleme tot timpul, dar nu au reusit sa le si rezolve. Mister Gatu a aparut dupa fiecare meci si a facut diverse analize savante, in care nu spunea decat ca suntem labili psihic, adica, vezi-Doamne, sunt chestiuni subtile, profunde si de finete, pe care muritorii de rand n-au cum sa le sesizeze... Ce ar fi sa ii lasati si pe altii sa incerce, d-le Gatu ? E adevarat ca e frumos sa ne spuneti acum ca si la anul vom avea o echipa competitiva si ne vom bate la varful Europei, dar cum le veti retine pe superjucatoarele Oltchimului sa ramana? Pentru ce ar ramane Barbosa, Navaro sau Bulatovici sa se bata intr-un campionat mort, fara miza, in care se stie ca Oltchim va fi campioana inca de la primul meci ?

25 martie 2013

Ciutacu la RTV. Cică e oportunitate...

M-a dezamagit. Credeam ca , in afara de crezul profesional , omul este animat si de unul social-uman, dar m-am inselat. Mi s-a parut de multe ori ca la interviurile pe care le lua, principala lui satisfactie, marturisita sau nu, era sa ne arate noua cum se bate el pe burta cu invitatul, punand intrebari si lasand sa se inteleaga ca "in spate" mai sunt 1000 de lucruri care-l leaga de invitat, dar pe care nu e cazul sa le comunice si muritorilor de rand. Atunci credeam ca mi se pare, acum sunt aproape sigur ca nu, iar asta imi spune multe despre omul Ciutacu. Sa dea Dumnezeu sa-i mearga mai bine acolo, cu toate ca argumentele lui nu m-au convins deloc, daca asta are vreo importanta. Probabil ca nu.

21 februarie 2013

ISTORIA MEDGIDIEI REFLECTATĂ ÎN LUCRĂRI ISTORIOGRAFICE RECENTE Prof. dr. Adrian Ilie Colegiul tehnic "Nicolae Titulescu" Medgidia



Istoria oraşului Medgidia a preocupat şi preocupă oameni ai locului având diverse ocupaţii, de la istorici, la profesori şi ziarişti (1). Unii au făcut acest lucru din pură pasiune pentru locurile natale, iar alţii au căutat să realizeze studii pertinente din punct de vedere ştiinţific, care să îmbogăţească cunoştinţele referitoare la o anumită perioadă istorică.
În lucrarea Aureliei Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan sunt tratate o serie de aspecte ale dezvoltării localităţii şi a evoluţiei în timp a acesteia. Lăudabilă este iniţiativa celor doi autori în condiţiile în care aceştia nu sunt istorici de profesie. Lucrarea utilizează o serie de informaţii obţinute din lucrări generale şi câteva date din arhivele locale. Sunt prezentate o serie de personalităţi ale românilor care tangenţial au avut de-a face cu Medgidia sau cu Dobrogea. În unele cazuri s-au făcut asocieri, iar pe alocuri lucrarea a căpătat un caracter literar-ziaristic.
O altă iniţiativă este cea a profesorului de matematică Corneliu Marinescu, a cărui lucrare a apărut ca o recunoaştere a pasiunii sale de a strânge informaţii şi fotografii de-a lungul vieţii pe care a trăit-o la Medgidia. De altfel, lucrarea sa are la bază fotografia ca document istoric. Sunt inserate o serie de fotografii, unele deosebit de importante pentru istoria aşezării, mai vechi sau mai recente. Fotografiile din perioada interbelică au o deosebită valoare pentru istoria oraşului. Este lăudabilă activitatea acestui pasionat al istoriei locului în care a trăit şi a creat.
O lucrare mai recentă care nu tratează istoriografic istoria oraşului, ci mai mult din punct de vedere literar, sub forma unui roman, este cea a lui Cristian Teodorescu, un ziarist cunoscut în ultima perioadă prin intervenţiile sale în mass-media centrală. Născut în Medgidia, autorul evocă o serie de întâmplări şi povestiri în care apar personaje pitoreşti, locuri frumoase ale oraşului, obiective administrative emblematice ale oraşului, povestite de locuitorii urbei şi transmise generaţiilor următoare. Deşi unii istorici ar putea să nu aprecieze această lucrare, considerăm că aceasta prezintă o serie de povestiri, prin care se poate cunoaşte un anumit segment al istoriei locale.
În studiul de faţă vom aduce la cunoştinţă anumite aspecte istorice legate de Medgidia, mai puţin cunoscute şi tratate în lucrări recente precum Valea Kara-su în perioada secolelor XIV-XIX. Monografie istoricăLiberalismul politic în centrul Dobrogei sau a unor studii şi articole de specialitate.
În prima lucrare sunt tratate probleme legate de istoria localităţii, existenţa Panairului, prezenţa călătorilor străini, preocupările economice ale locuitorilor şi prezenţa elementelor alogene în zona Văii Kara-su şi implicit a oraşului Medgidia. Studierea întregii zone a arealului văii Kara-su şi nu a Medgidiei în mod singular, a scos la iveală legătura strânsă între acestea şi participarea univocă la dezvoltarea provinciei.
Karasu - Medgidia a fost o aşezare atestată documentar în 1409-1413, prin cucerirea de către Musa Celebi, fiul sultanului Baiazid I Ildirîm (2). Menţiunile cu privire la aşezare sunt puţine în perioada dominaţiei otomane asupra pământului dintre Dunăre şi mare. O descriere importantă a oraşului a fost făcută de călătorul sultanal Evlia Celebi în secolul al XVII-lea., care consemna că „oraşul este alcătuit din trei mahalale, cu o mie case simple şi cu etaj, acoperite cu olane şi cu şindrilă. Aici era ţinutul Dobrogei ce producea grâu din belşug. Iarna era geroasă. Apa pentru oraş vine din braţul Dunării. Mai sunt o geamie mică, dar folositoare, un han, o baie întunecată, şapte şcoli pentru copii, şapte depozite de apă, două cafenele, două prăvălii cu vopsele, trei bragagerii şi vreo 40-50 de alte prăvălii” (3).
Din relatările acestui călător se poate observa prosperitatea oraşului, faptul că exista o populaţie numeroasă, lucru reflectat de numărul de şcoli şi de numărul mare de prăvălii.
Referitor la existenţa laturii comerciale este de menţionat şi rolul Târgului Panair în dezvoltarea aşezării ca urmare a tranzacţiilor efectuate aici. Acesta este oficializat de sultanul Mahmud I (1730-1754) în anul 1752, pe dealul Panairului, în apropierea aşezării tătarilor (4). Târgul se desfăşura bianual, primăvara şi toamna, unde veneau negustori din toate provinciile Imperiului.
Prin 1812, Panairul era cunoscut şi sub numele de „târgul lui Sorescu” (5), acesta fiind un potentat local, un mocan înstărit.
 În jurnalul Lloyd-ului austriac, datat în 1843, se specifica că mărfurile manufacturate se desfăceau şi la Karasu, acest târg fiind frecventat de negustorii din Braşov. Aici se comercializau articole de sticlărie şi mercerie aduse din Viena şi Braşov (6).
 La târg se adunau locuitori din Rumelia, Albania şi Macedonia, pentru a-şi valorifica produsele proprii constând în mătase, lână, cai, bovine şi pentru a cumpăra produse de manufactură, galanterie, marochinărie, sticlărie şi coloranţi (7).
În anul 1848, în timpul misiunii franceze a lui C Sabatier şi J. Desaint, localitatea Karasu avea statutul de bourgades (târg), renumit pentru comerţul de cai (8).
În timpul conflictului ruso-turc din 1828-1829, oraşul este distrus în totalitate, iar târgul primeşte o puternică lovitură (9), tranzacţiile comerciale fiind reduse.
Se pare că tranzacţiile erau convenabile, dacă ne gândim că sultanul Abdul Medgid (1839-1861), „fonda oraşul Medgidia, tocmai în vederea importanţei târgului” (10). Turcii şi tătarii stabiliţi în oraşe se ocupau şi cu activităţi comerciale (11).
 Tocmai din aceste considerente, sultanul a mutat pe timpul bâlciului tribunalele de comerţ din Tulcea şi Constanţa, la Medgidia (12), cu scopul de a facilita tranzacţiile comerciale şi fixarea preţurilor.
Panairul va funcţiona şi în noul oraş Medgidia, întemeiat la 2 septembrie 1856, prin decret imperial (13), iar comunitatea bulgărească va fi atestată în localitate, cu interese în ceea ce priveşte dezvoltarea comerţului (14).
 Crimeenii colonizaţi de autorităţile otomane în Medgidia se ocupau cu agricultura, erau meşteşugari şi negustori (15), aducându-şi contribuţia la dezvoltarea oraşului. Noul oraş Medgidia, reprezenta un important nod comercial (16), datorită poziţiei pe care o ocupa în centrul provinciei.
M.D. Ionescu-Dobrogeanu, amintea că la Medgidia „pe la începutul veacului al XIX-lea se ţinea bâlci de două ori pe an, primăvara şi toamna” şi dura două săptămâni fiecare (17), participând 125 de comercianţi, 6 hangii şi 26 de cârciumari. Târgul a fost greu încercat în timpul conflictelor din 1829, 1853-1856 şi 1877 (18).
Cămilele cu două cocoaşe numite şi bactriene erau folosite pentru puterea de tracţiune şi lâna lor calitativă (19). Acestea erau crescute în centrul şi sudul Dobrogei, mai cu seamă la Duranlar (Caliacra) (20), existând posibilitatea comercializării lor la târg. Acestea aparţineau lui Z. Holevici, iar producţia pentru un singur exemplar era de 20 kg anual, la tunsoarea din luna mai (21). În anul 1909, în judeţul Constanţa erau înregistrate 29 de cămile (22). Prezenţa acestor exemplare în Dobrogea este mai puţin cunoscută, curios fiind faptul că acestea s-au adaptat condiţiilor oferite de „stepa dobrogeană”.
O activitate aducătoare de venituri era şi comercializarea produselor lactate şi a caşcavalului. Ralle Frangopol şi Ştefan Petroff erau doi importanţi proprietari de căşerii (23), unul grec, altul bulgar. Marca “R.F.” era renumită în privinţa“caşcavalului grecesc”, comercializat în târgul Panairului, dar destinat şi exportului.
După model otoman noua aşezare va deveni un important centru administrativ, iar colonizările realizate cu elemente tătare din Crimeea, a impulsionat şi mai mult dezvoltarea aşezării. În onoarea sultanului care a aprobat planul urbanistic, oraşul se va numi Medgidia.
Dregătorul otoman Sayd Mârza Paşa a contribuit la modernizarea zonei prin implicarea sa directă în construcţia moscheeii, a podului peste bălţile Kara-su, prin construcţia unor cişmele şi fântâni, precum şi prin implicarea construcţiei unor şcoli şi biserici (24).
După reintegrarea Dobrogei în cadrul statului român, la 1878 şi în Medgidia se vor stabili o serie de mocani sosiţi cu animalele. Aceştia vor deveni mari proprietari de pământuri şi se vor implica în viaţa politică a aşezării (25).
 În modernizarea localităţii s-au implicat o serie de primari care au încercat, iar unii chiar au reuşit finalizarea unor proiecte.
Medgidia a fost condusă de primari de origine tătară, română, germană, bulgară (26), lucru ce demonstrează amalgamul etnic al localităţii. Istoria oraşului nu consemnează conflicte sau neînţelegeri între grupurile etnice, care au trăit în pace.
În cea de-a doua lucrare este vorba despre impunerea doctrinei liberale în privinţa dezvoltării economice a zonei centrale a Dobrogei. S-au remarcat o serie de primari care şi-au adus contribuţia la modernizarea oraşului Medgidia.
Unul din primarii Medgidiei care s-a implicat activ în dezvoltarea oraşului a fost Traian Petricu (27). Acesta a extins arterele de circulaţie, a reparat şcolile, Palatul Comunal, a construit o seră de flori, a introdus iluminatul public, prin construirea Centralei electrice şi a continuat să susţină organizarea Panairului. A inaugurat Cantonul agricol de la Medgidia (28), la care au participat personalităţi de seamă ale judeţului.
Societatea comunală de electricitate a fost administrată între anii 1935-1938 de inginerul Paul Boisset, când a fost realizată noua reţea de înaltă şi joasă tensiune pentru iluminatul public al oraşului (29).
Primăria fusese dotată cu două automobile, unul marca Fiat, altul marca Ford, pentru care solicita angajare pe post de şofer şi mecanic, Radu Ciutacu (30). Acest lucru demonstrează situaţia financiară bună pe care o avea administraţia locală, prin obţinerea unor sume importante ca urmare a închirierii spaţiilor comerciale la târgul Panairului.
Oraşul a prosperat în perioada interbelică, numărul locuitorilor a crescut constant, iar aşezarea a devenit un important centru politico-administrativ al provinciei. Au fost perioade de-a lungul timpului când Medgidia a deţinut întâietatea, depăşind oraşe precum Cernavodă sau Constanţa.
Există lucruri încă necunoscute ale trecutului oraşului, ce trebuiesc cercetate în arhive şi care să arunce o lumină asupra unor perioade prea puţin cunoscute.
În privinţa tratării istoriei locale în cadrul manualelor de istorie, aceasta este din păcate, aproape inexistentă. Rămâne rolul profesorului de istorie de a face lumină şi de a transmite elevilor date despre istoria locală, în cadrul unor ore de aprofundare a cunoştinţelor, a unor studii de caz, sau a unor activităţi extracurriculare.

(Sursa:http://www.resurseculturale.ro/volum1/ilieadrian.html) 

20 februarie 2013

Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul de la Budapesta (Gen. Marcel Olteanu)





 (Generalul Marcel Olteanu a fost guvernator al Budapestei in timpul ocupatiei romanesti a Ungariei, intre august si noiembrie 1919. Articolul a aparut initial in cartea sa “Huzarul negru”, 1926, si a fost preluat in reeditarea cartii generalului Gheorghe Mardarescu , “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”, 1922, realizata de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte marturii”, 2010)
" …Si-au intrat trupele noastre in Budapesta la inceputul lunii august 1919.
Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vanatori. Seful garzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat si foarte vioi.
Deasupra palatului a vazut Iordan cum falfaia in vant flamura ungureasca, rosu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a suparat prea tare, dar nici nu i-a placut… Dandu-si capela pe ceafa si scarpinindu-se dupa ureche si-a zis: “Sa dau jos steagul unguresc si sa pun fanionul de la companie?… Asta ar sti si madama de la popota domnilor ofiteri s-o faca…”
“Dar am sa chibzuiesc in asa fel ca sa ramana de pomina si sa fie si talpa Romaniei razbunata…”
Zis si facut.
Chemand pe caprarul Bivolaru, s-au suit in norii Budapestei si au coborat steagul in lungul sforii, drept la jumatatea steajerului si, luand apoi opinca rasuflata a caprarului, s-a urcat ca un pui de urs si a pus-o drept caciula in capul steajerului, lasandu-i nojitele s-atirne-n vant. Si asa a falfait multa vreme in cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca romaneasca deasupra lui…
….
“Cine oare sa fi facut aceasta tragica gluma? imi zise tovarasul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care il cunoscusem in metropola maghiara; si zicand, imi arata cu mana privelistea originala si neasteptata, care oprea in drum si intorcea capetele si altor trecatori, ca fiind cel mai caracteristic si ironic simbol al ingrozitoarei realitati, al catastrofalei prabusiri a unui organism orgolios si despotic, tocmai sub calcaiul acelui organism pe care tinuse genunchiul de fier atit amar de vreme, pe care intotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui si de care totusi o viata-ntreaga s-a temut…
“Cine oare sa fi dat vantului si sa fi ilustrat cu atita maiestrie si atit de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfintului Stefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea trista, pierduta in vazduh, intrebind parca cerul unguresc, dezolant de senin in ziua aceea.
Apoi se intoarse cu privirea spre mine, si desi nu mai zicea nimic, am inteles ca ar vroi o lamurire.
Imi era mila de el, caci era un om distins la simtire.
“Ma voi interesa, domnule doctor”, ii zisei cu o nuanta de induiosare si, apropiindu-ma de santinela, ii spusei sa strige pe seful garzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, imi raspunse vanatorul mic si indesat, incordindu-se si facand cu capul un gest despre cheiul Dunarii.
- Cum il cheama?
- Don’ sergent Iordan.
- Dar tu stii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
- Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineata si tot dansul a si executat ordinul… acum sta de un ceas acolo sa vada ce-o sa zica lumea si tot in cer se uita ca sa indemne si pe altii…
Ma-ntorc putin spre stanga si nu departe zaresc un sergent si un caprar, care, fara sa ma bage in seama, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustratia magistrala a unui moment istoric.
Priveau cand la trecatorii enervati si sanchii, cand la opinca impertinenta, si pe fetele lor tuciurii si asprite de viforul vremilor se lamurea cea mai desavirsita satisfactie. Pareau niste inspirati si niste draci geniali.
Intreaga oaste romaneasca, intreaga natie mi s-au parut ca se oglindesc in acesti doi zdrentarosi, sublimi chiar prin gradul de perfectiune la care poate ajunge o zdreanta…
De-as fi fost singur! – O! i-as fi privit ceasuri intregi fara sa ma satur… Si – poate, i-as fi luat de gat si i-as fi sarutat!
Dar!… le-am facut semn sa se apropie si, aratand domnului Ferency pe sergent, i-am zis incet, foarte incet:
“Acesta este glumetul, care fara o intentie rautacioasa, desigur, si cu toata naivitatea unui poznas, te-a facut poate sa suferi…”
Si domnul Ferency, scaldandu-si ochii intre genele-i umede, mi-a replicat cu adanca melancolie:
“Daca din sufletul si mintea unui simplu taran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu ma mir ca sunteti aici…”
In dupa-amiaza aceleiasi zile, m-am indreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Ma simteam dator fata de Iordan; trebuia sa-i dau ceea ce in fata durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespartit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat in gand si cum a infaptuit isprava lui.
L-am laudat si mi-am plimbat mana mult pe fata lui supta si radioasa si i-am dat un pachet de tigari regale.
Si nu stiu cum, m-am pomenit ca iau de nas pe caprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine si pe care, cu cat il priveam, cu atit mai mult punea stapinire pe firea mea.
Era mic de statura, fata ii era smeada si foarte parlita de soare si vant; in fundul capului purta niste ochi mici, caprui si scaparatori. Avea dinti marunti, albi si frumosi, si peste buza arsa de frigurile ostenelilor abia mijea o mustata roscovana – un vulpoi de Mehedinti.
Purta capela pe spranceana, iar in ce priveste imbracamintea parea infasurat cu totul intr-un covor de petice, caruia expresia lui ii dadea ceva din prestanta unor odajdii de samurai japonez fanatic.
O crestatura adanca ii stapanea obrazul stang si alta mai lata se rasfata pe gat sub urechea dreapta; mai in sus de mana, pe antebratul stang, se zarea o cicatrice respectabila…
L-am intrebat unde a fost ranit. Mi-a raspuns cu nai-vitate si scurt: “Peste tot, domnule general”. Si desfacand repede o moletiera, mi-a aratat o rana de schija, abia vindecata, la pulpa dreapta; apoi, descheind singurul nas-
ture pe care il mai avea la veston, puse degetul pe o dara de baioneta in lungul coastelor din dreapta care se vedea in intregime printre cele cateva suvite de panza destramata ce alcatuiau camasa lui Bivolaru. Si era gata sa-mi mai arate, dar l-am intrerupt: “Bine, bine… vad ca esti crestat ca un raboj; dar unde ai capatat ranile? In ce lupte?…”
Si iarasi cantecul lui: “Peste tot, domnule general. In Carpati, la Rasinari, la Olt, la Siret, la Oituz si chiar pe Tisa in aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate in patruzeci de atacuri mari si, in adevar, eu sunt rabojul ispravilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 incoace… si nu ma las nici mort!…”
- Ei, si acum iti pare bine ca facuram Romania Mare si ca faci de garda, tu, capraru Bivolaru de la Mehedinti, tocmai aci la Budapesta?
Si el, incordandu-se si privindu-ma soldateste drept in lumina ochilor, imi raspunse sfatos si cu mandrie:
“E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitara ca mai e si o Viena!…”
Acestui nebun in toate mintile, acestui prototip al zdrentelor noastre glorioase de la 1917, care isi da seama perfect pana unde se poate intinde fiziceste Romania Mare, nu-i intra totusi in cap ca numai pentru ce vedea s-a ostenit el si atatia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului sau, elegant la simtire si la gandire, fara sa poata exprima, intelegea totusi numai una: “faima si duhul romanesc cit mai departe, si peste Romania-Mare, Romania spirituala, Romania fara hotare”." 

General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926

Bibliografie: Gheorghe Mardarescu, Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte marturii, Editura Marist, 2010
Sursa text: Ziaristi Online: Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul de la Budapesta
Vedeti si: Album fotografic : Armata Romana la Budapesta

14 februarie 2013

Simularea examenului de Bacalaureat 2013 are in mod sigur un rezultat de necontestat: autoritatilor din domeniu nu le este deloc clar ce trebuie facut pentru a incepe redresarea invatamantului romanesc. 
Problemele de matematică date la simularea examenului de bacalaureat de anul acesta scot din nou în evidenta ruptura gravă care exista între cei care le-au propus și ceeace se lucrează in realitate “la clasă” în liceele din România. Varianta de la Mate-Info conține exerciții foarte dificile fie prin specificitatea rezolvărilor (exerciții “de nișă”), fie prin volumul excesiv de mare de calcule necesare pentru soluționare. Subiectele in discutie pot fi eventual rezolvate de cațiva elevi de la licee de elita, în timp ce 95 % dintre elevi au dificultăți evidente în a le aborda. Se pune astfel din nou întrebarea ce se urmărește de fapt: testarea unui nivel mediu de pregătire (obiectiv normal al unui astfel de examen) sau efectuarea a încă unei demonstrații care să sublinieze “dezastrul din invatamant" ? Aici nu e vorba de a propune numai subiecte usoare, ci de a adapta subiectele la tipul de examen care este Bacalaureatul si de a nu-l transforma intr-un concurs de propus probleme destepte, desfasurat intre asa-zisi profesionisti, care de fapt nu cunosc decat o parte infima din starea invatamantului romanesc. Argumentul ca astfel de subiecte ar trebui sa-i responsabilizeze pe viitorii absolventi tine de o psihologie ieftina, demodata si ineficienta in acest caz care este cu mult mai complex decat cred autorii subiectelor.
La REALITATEA Tv, Profesorul Gabriel Vranceanu, inspectorul general de matamatica al ISMB, a reusit sa ne dezvaluie motivul principal pentru care subiectele de la simularile de Bac de anul asta au fost pline de probleme complet rupte de realitatea scolii romanesti si situate chiar la marginea programelor de specialitate. Motivul sta in harababura care exista in mintea unor astfel de personaje chemate, culmea, sa reformeze sistemul de invatamant. Domnul inspector a fost intrebat de ce s-au dat subiecte “de nisa”, complet nepotrivite pentru tipul de examen care este Bacalaureatul, iar raspunsul s-a referit la motivele pentru care in acest an s-a hotarat sa se dea doua simulari in loc de una, ca anul trecut. Reactie simptomatica pentru ce se intampla in invatamantul romanesc de 20 de ani. Cu astfel de gandire, cu astfel de intelegere a starii reale si cu astfel de oameni, ne indoim ca se va produce vreo schimbare in bine intr-un viitor apropiat sau mediu. Pentru ca nu exista decat doua variante: ori nu se pricep, ori nu vor ! Senzatia lasata de dezbaterea respectiva tine de prima presupunere, ceeace e grav. Pentru ca daca e vorba de cea de-a doua, atunci e penal !