Istoria oraşului Medgidia a preocupat şi preocupă oameni ai locului având diverse ocupaţii, de la istorici, la profesori şi ziarişti (1). Unii au făcut acest lucru din pură pasiune pentru locurile natale, iar alţii au căutat să realizeze studii pertinente din punct de vedere ştiinţific, care să îmbogăţească cunoştinţele referitoare la o anumită perioadă istorică.
În lucrarea Aureliei Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan sunt tratate o serie de aspecte ale dezvoltării localităţii şi a evoluţiei în timp a acesteia. Lăudabilă este iniţiativa celor doi autori în condiţiile în care aceştia nu sunt istorici de profesie. Lucrarea utilizează o serie de informaţii obţinute din lucrări generale şi câteva date din arhivele locale. Sunt prezentate o serie de personalităţi ale românilor care tangenţial au avut de-a face cu Medgidia sau cu Dobrogea. În unele cazuri s-au făcut asocieri, iar pe alocuri lucrarea a căpătat un caracter literar-ziaristic.
O altă iniţiativă este cea a profesorului de matematică Corneliu Marinescu, a cărui lucrare a apărut ca o recunoaştere a pasiunii sale de a strânge informaţii şi fotografii de-a lungul vieţii pe care a trăit-o la Medgidia. De altfel, lucrarea sa are la bază fotografia ca document istoric. Sunt inserate o serie de fotografii, unele deosebit de importante pentru istoria aşezării, mai vechi sau mai recente. Fotografiile din perioada interbelică au o deosebită valoare pentru istoria oraşului. Este lăudabilă activitatea acestui pasionat al istoriei locului în care a trăit şi a creat.
O lucrare mai recentă care nu tratează istoriografic istoria oraşului, ci mai mult din punct de vedere literar, sub forma unui roman, este cea a lui Cristian Teodorescu, un ziarist cunoscut în ultima perioadă prin intervenţiile sale în mass-media centrală. Născut în Medgidia, autorul evocă o serie de întâmplări şi povestiri în care apar personaje pitoreşti, locuri frumoase ale oraşului, obiective administrative emblematice ale oraşului, povestite de locuitorii urbei şi transmise generaţiilor următoare. Deşi unii istorici ar putea să nu aprecieze această lucrare, considerăm că aceasta prezintă o serie de povestiri, prin care se poate cunoaşte un anumit segment al istoriei locale.
În studiul de faţă vom aduce la cunoştinţă anumite aspecte istorice legate de Medgidia, mai puţin cunoscute şi tratate în lucrări recente precum Valea Kara-su în perioada secolelor XIV-XIX. Monografie istorică, Liberalismul politic în centrul Dobrogei sau a unor studii şi articole de specialitate.
În prima lucrare sunt tratate probleme legate de istoria localităţii, existenţa Panairului, prezenţa călătorilor străini, preocupările economice ale locuitorilor şi prezenţa elementelor alogene în zona Văii Kara-su şi implicit a oraşului Medgidia. Studierea întregii zone a arealului văii Kara-su şi nu a Medgidiei în mod singular, a scos la iveală legătura strânsă între acestea şi participarea univocă la dezvoltarea provinciei.
Karasu - Medgidia a fost o aşezare atestată documentar în 1409-1413, prin cucerirea de către Musa Celebi, fiul sultanului Baiazid I Ildirîm (2). Menţiunile cu privire la aşezare sunt puţine în perioada dominaţiei otomane asupra pământului dintre Dunăre şi mare. O descriere importantă a oraşului a fost făcută de călătorul sultanal Evlia Celebi în secolul al XVII-lea., care consemna că „oraşul este alcătuit din trei mahalale, cu o mie case simple şi cu etaj, acoperite cu olane şi cu şindrilă. Aici era ţinutul Dobrogei ce producea grâu din belşug. Iarna era geroasă. Apa pentru oraş vine din braţul Dunării. Mai sunt o geamie mică, dar folositoare, un han, o baie întunecată, şapte şcoli pentru copii, şapte depozite de apă, două cafenele, două prăvălii cu vopsele, trei bragagerii şi vreo 40-50 de alte prăvălii” (3).
Din relatările acestui călător se poate observa prosperitatea oraşului, faptul că exista o populaţie numeroasă, lucru reflectat de numărul de şcoli şi de numărul mare de prăvălii.
Referitor la existenţa laturii comerciale este de menţionat şi rolul Târgului Panair în dezvoltarea aşezării ca urmare a tranzacţiilor efectuate aici. Acesta este oficializat de sultanul Mahmud I (1730-1754) în anul 1752, pe dealul Panairului, în apropierea aşezării tătarilor (4). Târgul se desfăşura bianual, primăvara şi toamna, unde veneau negustori din toate provinciile Imperiului.
Prin 1812, Panairul era cunoscut şi sub numele de „târgul lui Sorescu” (5), acesta fiind un potentat local, un mocan înstărit.
În jurnalul Lloyd-ului austriac, datat în 1843, se specifica că mărfurile manufacturate se desfăceau şi la Karasu, acest târg fiind frecventat de negustorii din Braşov. Aici se comercializau articole de sticlărie şi mercerie aduse din Viena şi Braşov (6).
La târg se adunau locuitori din Rumelia, Albania şi Macedonia, pentru a-şi valorifica produsele proprii constând în mătase, lână, cai, bovine şi pentru a cumpăra produse de manufactură, galanterie, marochinărie, sticlărie şi coloranţi (7).
În anul 1848, în timpul misiunii franceze a lui C Sabatier şi J. Desaint, localitatea Karasu avea statutul de bourgades (târg), renumit pentru comerţul de cai (8).
În timpul conflictului ruso-turc din 1828-1829, oraşul este distrus în totalitate, iar târgul primeşte o puternică lovitură (9), tranzacţiile comerciale fiind reduse.
Se pare că tranzacţiile erau convenabile, dacă ne gândim că sultanul Abdul Medgid (1839-1861), „fonda oraşul Medgidia, tocmai în vederea importanţei târgului” (10). Turcii şi tătarii stabiliţi în oraşe se ocupau şi cu activităţi comerciale (11).
Tocmai din aceste considerente, sultanul a mutat pe timpul bâlciului tribunalele de comerţ din Tulcea şi Constanţa, la Medgidia (12), cu scopul de a facilita tranzacţiile comerciale şi fixarea preţurilor.
Panairul va funcţiona şi în noul oraş Medgidia, întemeiat la 2 septembrie 1856, prin decret imperial (13), iar comunitatea bulgărească va fi atestată în localitate, cu interese în ceea ce priveşte dezvoltarea comerţului (14).
Crimeenii colonizaţi de autorităţile otomane în Medgidia se ocupau cu agricultura, erau meşteşugari şi negustori (15), aducându-şi contribuţia la dezvoltarea oraşului. Noul oraş Medgidia, reprezenta un important nod comercial (16), datorită poziţiei pe care o ocupa în centrul provinciei.
M.D. Ionescu-Dobrogeanu, amintea că la Medgidia „pe la începutul veacului al XIX-lea se ţinea bâlci de două ori pe an, primăvara şi toamna” şi dura două săptămâni fiecare (17), participând 125 de comercianţi, 6 hangii şi 26 de cârciumari. Târgul a fost greu încercat în timpul conflictelor din 1829, 1853-1856 şi 1877 (18).
Cămilele cu două cocoaşe numite şi bactriene erau folosite pentru puterea de tracţiune şi lâna lor calitativă (19). Acestea erau crescute în centrul şi sudul Dobrogei, mai cu seamă la Duranlar (Caliacra) (20), existând posibilitatea comercializării lor la târg. Acestea aparţineau lui Z. Holevici, iar producţia pentru un singur exemplar era de 20 kg anual, la tunsoarea din luna mai (21). În anul 1909, în judeţul Constanţa erau înregistrate 29 de cămile (22). Prezenţa acestor exemplare în Dobrogea este mai puţin cunoscută, curios fiind faptul că acestea s-au adaptat condiţiilor oferite de „stepa dobrogeană”.
O activitate aducătoare de venituri era şi comercializarea produselor lactate şi a caşcavalului. Ralle Frangopol şi Ştefan Petroff erau doi importanţi proprietari de căşerii (23), unul grec, altul bulgar. Marca “R.F.” era renumită în privinţa“caşcavalului grecesc”, comercializat în târgul Panairului, dar destinat şi exportului.
După model otoman noua aşezare va deveni un important centru administrativ, iar colonizările realizate cu elemente tătare din Crimeea, a impulsionat şi mai mult dezvoltarea aşezării. În onoarea sultanului care a aprobat planul urbanistic, oraşul se va numi Medgidia.
Dregătorul otoman Sayd Mârza Paşa a contribuit la modernizarea zonei prin implicarea sa directă în construcţia moscheeii, a podului peste bălţile Kara-su, prin construcţia unor cişmele şi fântâni, precum şi prin implicarea construcţiei unor şcoli şi biserici (24).
După reintegrarea Dobrogei în cadrul statului român, la 1878 şi în Medgidia se vor stabili o serie de mocani sosiţi cu animalele. Aceştia vor deveni mari proprietari de pământuri şi se vor implica în viaţa politică a aşezării (25).
În modernizarea localităţii s-au implicat o serie de primari care au încercat, iar unii chiar au reuşit finalizarea unor proiecte.
Medgidia a fost condusă de primari de origine tătară, română, germană, bulgară (26), lucru ce demonstrează amalgamul etnic al localităţii. Istoria oraşului nu consemnează conflicte sau neînţelegeri între grupurile etnice, care au trăit în pace.
În cea de-a doua lucrare este vorba despre impunerea doctrinei liberale în privinţa dezvoltării economice a zonei centrale a Dobrogei. S-au remarcat o serie de primari care şi-au adus contribuţia la modernizarea oraşului Medgidia.
Unul din primarii Medgidiei care s-a implicat activ în dezvoltarea oraşului a fost Traian Petricu (27). Acesta a extins arterele de circulaţie, a reparat şcolile, Palatul Comunal, a construit o seră de flori, a introdus iluminatul public, prin construirea Centralei electrice şi a continuat să susţină organizarea Panairului. A inaugurat Cantonul agricol de la Medgidia (28), la care au participat personalităţi de seamă ale judeţului.
Societatea comunală de electricitate a fost administrată între anii 1935-1938 de inginerul Paul Boisset, când a fost realizată noua reţea de înaltă şi joasă tensiune pentru iluminatul public al oraşului (29).
Primăria fusese dotată cu două automobile, unul marca Fiat, altul marca Ford, pentru care solicita angajare pe post de şofer şi mecanic, Radu Ciutacu (30). Acest lucru demonstrează situaţia financiară bună pe care o avea administraţia locală, prin obţinerea unor sume importante ca urmare a închirierii spaţiilor comerciale la târgul Panairului.
Oraşul a prosperat în perioada interbelică, numărul locuitorilor a crescut constant, iar aşezarea a devenit un important centru politico-administrativ al provinciei. Au fost perioade de-a lungul timpului când Medgidia a deţinut întâietatea, depăşind oraşe precum Cernavodă sau Constanţa.
Există lucruri încă necunoscute ale trecutului oraşului, ce trebuiesc cercetate în arhive şi care să arunce o lumină asupra unor perioade prea puţin cunoscute.
În privinţa tratării istoriei locale în cadrul manualelor de istorie, aceasta este din păcate, aproape inexistentă. Rămâne rolul profesorului de istorie de a face lumină şi de a transmite elevilor date despre istoria locală, în cadrul unor ore de aprofundare a cunoştinţelor, a unor studii de caz, sau a unor activităţi extracurriculare.
(Sursa:http://www.resurseculturale.ro/volum1/ilieadrian.html)
