Contextul geo-strategic al istoriei Medgidiei

Intrată definitiv în componenţa Imperiului otoman după anul 1484, Dobrogea s-a aflat în centrul atenţiei sultanilor, care, înţelegând exact potenţialul economic al acestei regiuni, au inclus acest teritoriu în sistemul administrativ otoman. Astfel, încă din  vremea sultanului Baiazid al II-lea, teritoriul Dobrogei a fost organizat ca udj (provincie), pusă sub conducerea beilor de margine (udj-bei), ce-şi aveau reşedinţele în cetăţile de frontieră. O primă formă de organizare cunoscută în zonă a fost Sangeacul de Silistra care făcea parte din vilaeitul Rumeliei. Mai târziu, la sfârşitul secolului al XVI-lea, chiar regiunea Silistrei este ridicată la rangul de vilaiat ce avea sub ascultare teritoriile de la Dunărea de jos şi până  la Mare.

Treptat, Dobrogea devine, încet dar sigur, o provincie bine delimitată în cadrul Imperiului  otoman, organizată puternic, din punct de vedere militar, pentru a face faţă tot mai numeroaselor războaie care au loc în zonă, începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea, când Mihai Viteazul asedia Silistra şi pătrundea adânc în Dobrogea meridională. Conform ierarhiei administrative turceşti, paşa de Silistra, căruia îi era încredinţată apărarea teritoriilor septentrionale ale Imperiului otoman, avea rangul militar de vizir cu trei tuiuri, ceea ce scotea în evidenţă importanţa acordată de turci acestei provincii. Cu mici modificări, aceasta a fost organizarea administrativă şi militară a Dobrogei până la începutul secolului al XIX-lea, când frecventele şi puternicele războaie ruso-turce purtate în zonă au determinat o scădere progresivă şi sigură a influenţei otomane, concomitant cu creşterea interesului rusesc pentru spaţiul dintre Dunăre şi Mare.

Dacă războiul ruso-turc din anii 1806-1812, nu a avut o influenţă mare în zonă, în schimb cel din anii 1828-1829, încheiat cu Pacea de la Adrianopole, avea să aducă Silistra şi regiunea limitrofă sub stăpânire rusească pentru mai bine de şapte ani. Este momentul care marchează începutul exodului populaţiei bulgăreşti din nord către Dobrogea meridională, la adăpostul stăpânitorilor ruşi, cunoscuţi pentru politica lor

panslavistă. Este perioada când la Silistra, după cum consemnează autorii unei recente monografii, oraşul se înviorează, se dezvoltă meşteşugurile, se construiesc case, se deschid şcoli, se tipăresc cărţi.

Reinstalarea administraţiei turceşti, după 1836, determină exodul unei părţi a bulgarilor din zona Silistrei spre Călăraşi şi satele învecinate. Este cunoscut cazul lui Hagi Tănase ţoncovici, care împreună cu un numeros grup de bulgari din Silistra primea, în anul 1836, aprobarea domnului ţării Româneşti de a se aşeza

în Călăraşi.

Un nou conflict militar de dimensiuni europene, Războiul Crimeii(1853-1856), încheiat prin Tratatul de pace de la Paris (1856), aducea din nou în atenţia Marilor Puteri, situaţia populaţiilor creştine din Balcani şi problema Dunării, ca fluviu

european. Deşi Poarta otomană, ieşită victorioasă în Războiul Crimeii, cu masivul sprijin al Puterilor occidentale, a încercat să-şi modernizeze sistemul administrativ în teritoriile ocupateîn Balcani şi să uşureze regimul exploatării economice şi al

apăsării naţionale (vezi în acest sens măsurile de reform întreprinse de sultanul Abdul Medjid, precum şi adoptarea, în anul 1869 a legii cetăţeniei, în sensul modern al cuvântului şi nu după sistemul confesional), datorită jafului sistematic la care s-au dedat basbuzucii, cerchezii şi tătarii, cu sprijinul direct al administratorilor locali, în rândul populaţiilor creştine din regiune s-a accentuat starea de nemulţumire care avea să genereze răscoalele bosniacilor, în anul 1875 şi mai apoi a bulgarilor, în 1876, aceştia din urmă bucurându-se de largul sprijin al statului român, pe teritoriul căruia au activat şi s-au pregătit militar numeroşi fruntaşi ai mişcării de eliberare naţională. În acest sens, academicianul Dan Berindei făcea următoarea apreciere sintetică, într-o recentă lucrare: “Patrioţii bulgari au beneficiat de sprijin moral şi material din partea locuitorilor, dar şi din partea autorităţilor române. Au primit arme, echipament, bani şi aceasta cu tot riscul pe care-l implica această luare de poziţie pentru tânărul stat naţional român”.

Represaliile sângeroase la care s-au dedat otomanii au determinat o reacţie pe măsură din partea Rusiei ţariste, care aştepta doar momentul prielnic pentru a interveni din nou în Balcani. În numele aceloraşi sentimente panslaviste, ţarul îşi asigură neutralitatea marilor puteri europene şi în urma semnării Convenţiei cu România, la 4 aprilie 1877, se pregăteşte să declanşeze ostilităţile militare împotriva Porţii otomane.

Despre Războiul ruso-turc din anii 1877-1878, despre participarea României la acest război, devenit pentru noi Războiul de Independenţă, s-au scris tomuri întregi, datorate atât istoricilor români cât şi străini. Mai puţin sunt cunoscute intrigile diplomatice şi militare ale Rusiei ţariste, care vor determina în zona Balcanilor o redistribuire de teritorii în funcţie de interesele de moment ale Marilor puteri. În ceea ce priveşte spaţiul dobrogean, încă dinainte de începerea războiului, pe 16 noiembrie 1876, se constituise, pe lângă Cartierul General al armatei ţariste, un servicu special privind administrarea teritoriilor otomane ce urmau a fi ocupate la sud de Dunăre, serviciu ce fusese pus sub comanda prinţului V. Cercaschi, cunoscut pentru experienţa sa în domeniul administraţiei.

Aşa cum menţionează istoricul Nicolae Ciachir, “În urma trecerii trupelor ruseşti la sud de Dunăre, pe 1 iulie 1877, este dat decretul privind organizarea regiunilor Siştov, Târnovo şi Tulcea. Până la sfârşitul războiului au luat fiinţă la sud de Dunăre, sub administraţia rusească, opt regiuni. Acestea erau: Siştov, Rusciuk, Tulcea, Rahova, Târnovo, Sofia, Plovdiv şi Sliven”. În acest context, Dobrogea s-a aflat sub administraţie militară rusească mai mult de un an de zile. Intenţia declarată, în repetate rânduri, a fost aceea ca Rusia să se folosească de acest teritoriu în funcţie de interesele postbelice. În ceea ce priveşte România, ţarul dorea ca în schimbul acceptării încorporării Dobrogei la statul român, să primească judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, cedate Moldovei de către Marile puteri în urma Conferinţei de pace de la Paris din anul 1856.

După cum se cunoaşte, Războiul ruso-turc din anii 1877-1878, soldat cu înfrângerea Turciei, război la care armata română a avut o contribuţie importantă, recunoscută ca atare, chiar de Rusia, care-l desemnase drept comandant al trupelor româno-ruse din Balcani pe domnitorul Carol I, s-a încheiat prin Tratatul de pace de la San Stefano, semnat la 3 martie 1878, între Rusia şi Imperiul otoman. Deşi ostaşii români se umpluseră de glorie în luptele de la Plevna, Smârdan şi Vidin, delegatului român, colonelul Eraclie Arion, nu i s-a permis să participe la tratative. Încălcând prevederile Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care garantau integritatea teritorială a statului român, Rusia impune în textul Tratatului de la San Stefano, cedarea de către Turcia în favoarea sa, a unei părţi din teritoriul Dobrogei (sangeacul Tulcea cu districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia), împreună cu întreaga Deltă a Dunării şi Insula Serpilor, pe care să le ofere ulterior României în schimbul încorporării la Imperiul ţarist a celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail(66). Acest fapt a determinat o puternică opoziţie din partea a numeroşi oameni politici români, care nu acceptau să facă troc cu teritoriul naţional. Nici promisiunea ţarului Alexandru II de a extinde spre sud teritoriul Dobrogei, ce urma să fie acordat României, nu a fost de natură să determine acceptarea ideii schimbului de teritorii.

Faptul că Rusia îşi impusese unilateral punctul de vedere în ceea ce priveşte rezolvarea “problemei orientale” şi trasase la San Stefano graniţele unui Principat bulgar autonom nefiresc de mare, care se întindea de la Dunăre şi Marea Neagră până la Marea Egee, atunci când nici nu se uscase cerneala de pe tratatul de pace cu Turcia, marile puteri occidentale au şi început să pună pe tapet necesitatea convocării unui congres de pace, cu participarea Puterilor europene şi a altor state implicate în zonă. Chiar dacă Rusia se opune vehement şi încheie un accord bilateral cu Anglia la 30 mai 1878, prin care accepta o diminuare importantă a teritoriului Bulgariei,  inevitabilul se produce şi la 13 iunie 1878, la Berlin îşi deschidea lucrările Congresul de pace care îşi propunea să revizuiască prevederile Tratatului de la San Stefano. Nu era pentru prima dată când marile puteri se aşezau la masa tratativelor ca să tranzacţioneze teritorii care nu le aparţinuseră.

La 1 iulie 1878 este ascultat în Congres şi punctul de vedere al Guvernului român, expus de primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, care se bucurau de statutul de “invitaţi”. Solicitările României au fost explicit formulate de Ion C. Brătianu: “Nici o părticică din teritoriu să nu se deslipească. România să nu servească armatelor ruse ca drum de trecere. Principatul României, în puterea drepturilor sale seculare, ia din nou în stăpânire insulele Dunării şi Gurile Dunării, cu Insula Serpilor. România să primească o despăgubire proporţională cu forţele ce a adus în luptă. Recunoaşterea independenţei României şi declarare a neutralităţii sale”.

Cu tot sprijinul de care s-a bucurat România din partea delegaţilor Italiei şi Franţei, care au cerut chiar extinderea frontierei sudice a Dobrogei ce urma să fie cedată României, până la Cavarna, ca recompensă pentru eforturile sale materiale

şi umane (pe fronturile din Balcani căzuseră peste 10.000 de soldaţi români), Congresul avea să recunoască României doar deplina independenţă şi restabilirea autorităţii sale asupra Dobrogei de Nord, insulelor Dunării, Gurile Dunării şi Insulei

Serpilor. În schimb, România pierdea cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Imperiului ţarist. Pentru prima dată se consfinţea printr-un Tratat internaţional divizarea Dobrogei geografice şi istorice în două teritorii, “pe o linie care, plecând de la răsărit de Silistra, răspunde la Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia”. Nordul Dobrogei revenea statului român, iar Dobrogea de Sud(Cadrilaterul) intra în componenţa Principatului autonom bulgar, a cărui constituire ca entitate statală fusese recunoscută de Congresul de la Berlin.

(Sursa: http://www.e-calarasi.ro/studii/cadrilater_tudor_constantin.pdf) 

Kemal-Agi-Amet, tatarul care a construit o biserica crestina la Medgidia

"Ne întoarcem în timp cu mai bine de 115 ani, pentru a povesti o întâmplare frumoasă, care arată de ce Dobrogea noastră este un pământ deosebit, un loc în care oamenii de etnii sau religii diferite pot trăi în pace şi armonie. După ce România a câştigat Războiul de Independenţă, în tărâmul dintre Dunăre şi Mare, statul a început să investească în construirea de biserici pentru românii creştini. Erau însă vremuri tulburi şi ca şi astăzi, adesea, nu se găseau bani destui pentru finalizarea proiectelor importante.

Unul dintre lăcaşurile de cult începute de stat era Catedrala Ortodoxă (aşa se numea în proiect) din Medgidia /Carasu, unul din marile oraşe dobrogene şi care era clădită pe ruinele unui fost castru roman. Lucrările fuseseră începute în 1890, dar s-au oprit la un moment dat, pentru că banii de la Bucureşti nu mai veneau. La acea vreme, primarul urbei era un tătar,  Kemal Agi Amet. Fără să stea prea mult pe gânduri şi supărat că ai săi concetăţeni creştini nu îşi au biserica promisă, musulmanul a plecat la Bucureşti. A intrat în audienţă la ministrul culturii, Take Ionescu şi a început să îl certe într-o română aproximativă şi plină de culoare, cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!”  Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani, (aprox 10.000 de lei – o avere la acea vreme) pentru terminarea bisericii de la Medgidia. Astăzi, ştim acest lăcaş de cult sub numele de “Biserica Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.
Un amanunt picant legat de aceasta intalnire este povestit de Sali Negeat: 
"… ministrul Tache Ionescu a vrut să scape de primarul Tătar cu un şiretlic pe care-l folosea cu împreună cu şeful biroului financiar cu care avea înțelegere că dacă punea întrebarea “n-avem nişte bani” răspunsul era negativ , iar dacă era întrebat”avem nişte bani” răspunsul era pozitiv … Cu prima variantă au vrut să scape de cererea Tătarului , dar la protestul şi beştelirea ministrului , acesta l-a chemat din nou şi i-a pus a 2-a întrebare …"

Primarul Kemal Agi Amet a rămas în memoria urbei ca un edil harnic şi inimos, a cărui primă grijă a fost aceea de a-şi ajuta cetăţenii, fie ei români, turci sau tătari, fie ei creştini sau musulmani. În anul 2006, Kemal Agi Amet a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului, iar o stradă din localitate îi poartă numele…" (text integral)

(Surse bibliografie – Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – „Monografia Medgidia Carasu” – Ed. Muntenia 1996; Mehmet Ali Ecrem – “ Opere alese”

- See more at: http://www.black-sea.travel/cu/biserica-medgidia/#sthash.iMCCYvYf.dpuf)

Ne întoarcem în timp cu mai bine de 115 ani, pentru a povesti o întâmplare frumoasă, care arată de ce Dobrogea noastră este un pământ deosebit, un loc în care oamenii de etnii sau religii diferite pot trăi în pace şi armonie. După ce România a câştigat Războiul de Independenţă, în tărâmul dintre Dunăre şi Mare, statul a început să investească în construirea de biserici pentru românii creştini. Erau însă vremuri tulburi şi ca şi astăzi, adesea, nu se găseau bani destui pentru finalizarea proiectelor importante.

Unul dintre lăcaşurile de cult începute de stat era Catedrala Ortodoxă (aşa se numea în proiect) din Medgidia /Carasu, unul din marile oraşe dobrogene şi care era clădită pe ruinele unui fost castru roman. Lucrările fuseseră începute în 1890, dar s-au oprit la un moment dat, pentru că banii de la Bucureşti nu mai veneau. La acea vreme, primarul urbei era un tătar,  Kemal Agi Amet. Fără să stea prea mult pe gânduri şi supărat că ai săi concetăţeni creştini nu îşi au biserica promisă, musulmanul a plecat la Bucureşti. A intrat în audienţă la ministrul culturii, Take Ionescu şi a început să îl certe într-o română aproximativă şi plină de culoare, cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!”  Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani, (aprox 10.000 de lei – o avere la acea vreme) pentru terminarea bisericii de la Medgidia. Astăzi, ştim acest lăcaş de cult sub numele de “Biserica Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.

Primarul Kemal Agi Amet a rămas în memoria urbei ca un edil harnic şi inimos, a cărui primă grijă a fost aceea de a-şi ajuta cetăţenii, fie ei români, turci sau tătari, fie ei creştini sau musulmani. În anul 2006, Kemal Agi Amet a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului, iar o stradă din localitate îi poartă numele…

Surse bibliografie – Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – „Monografia Medgidia Carasu” – Ed. Muntenia 1996; Mehmet Ali Ecrem – “ Opere alese”
- See more at: http://www.black-sea.travel/cu/biserica-medgidia/#sthash.iMCCYvYf.dpuf

Ne întoarcem în timp cu mai bine de 115 ani, pentru a povesti o întâmplare frumoasă, care arată de ce Dobrogea noastră este un pământ deosebit, un loc în care oamenii de etnii sau religii diferite pot trăi în pace şi armonie. După ce România a câştigat Războiul de Independenţă, în tărâmul dintre Dunăre şi Mare, statul a început să investească în construirea de biserici pentru românii creştini. Erau însă vremuri tulburi şi ca şi astăzi, adesea, nu se găseau bani destui pentru finalizarea proiectelor importante.

Unul dintre lăcaşurile de cult începute de stat era Catedrala Ortodoxă (aşa se numea în proiect) din Medgidia /Carasu, unul din marile oraşe dobrogene şi care era clădită pe ruinele unui fost castru roman. Lucrările fuseseră începute în 1890, dar s-au oprit la un moment dat, pentru că banii de la Bucureşti nu mai veneau. La acea vreme, primarul urbei era un tătar,  Kemal Agi Amet. Fără să stea prea mult pe gânduri şi supărat că ai săi concetăţeni creştini nu îşi au biserica promisă, musulmanul a plecat la Bucureşti. A intrat în audienţă la ministrul culturii, Take Ionescu şi a început să îl certe într-o română aproximativă şi plină de culoare, cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!”  Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani, (aprox 10.000 de lei – o avere la acea vreme) pentru terminarea bisericii de la Medgidia. Astăzi, ştim acest lăcaş de cult sub numele de “Biserica Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.

Primarul Kemal Agi Amet a rămas în memoria urbei ca un edil harnic şi inimos, a cărui primă grijă a fost aceea de a-şi ajuta cetăţenii, fie ei români, turci sau tătari, fie ei creştini sau musulmani. În anul 2006, Kemal Agi Amet a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului, iar o stradă din localitate îi poartă numele…

Surse bibliografie – Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – „Monografia Medgidia Carasu” – Ed. Muntenia 1996; Mehmet Ali Ecrem – “ Opere alese”
- See more at: http://www.black-sea.travel/cu/biserica-medgidia/#sthash.iMCCYvYf.dpuf

Povestea lui Kemal Agi Amet, tătarul care le-a câştigat creştinilor o biserică

Povestea lui Kemal Agi Amet, tătarul care le-a câştigat creştinilor o biserică

18/03/2014   Atractii Turistice, Istorie   3 Comentarii

 0  1  693

Ne întoarcem în timp cu mai bine de 115 ani, pentru a povesti o întâmplare frumoasă, care arată de ce Dobrogea noastră este un pământ deosebit, un loc în care oamenii de etnii sau religii diferite pot trăi în pace şi armonie. După ce România a câştigat Războiul de Independenţă, în tărâmul dintre Dunăre şi Mare, statul a început să investească în construirea de biserici pentru românii creştini. Erau însă vremuri tulburi şi ca şi astăzi, adesea, nu se găseau bani destui pentru finalizarea proiectelor importante.

Unul dintre lăcaşurile de cult începute de stat era Catedrala Ortodoxă (aşa se numea în proiect) din Medgidia /Carasu, unul din marile oraşe dobrogene şi care era clădită pe ruinele unui fost castru roman. Lucrările fuseseră începute în 1890, dar s-au oprit la un moment dat, pentru că banii de la Bucureşti nu mai veneau. La acea vreme, primarul urbei era un tătar,  Kemal Agi Amet. Fără să stea prea mult pe gânduri şi supărat că ai săi concetăţeni creştini nu îşi au biserica promisă, musulmanul a plecat la Bucureşti. A intrat în audienţă la ministrul culturii, Take Ionescu şi a început să îl certe într-o română aproximativă şi plină de culoare, cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!”  Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani, (aprox 10.000 de lei – o avere la acea vreme) pentru terminarea bisericii de la Medgidia. Astăzi, ştim acest lăcaş de cult sub numele de “Biserica Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.

Primarul Kemal Agi Amet a rămas în memoria urbei ca un edil harnic şi inimos, a cărui primă grijă a fost aceea de a-şi ajuta cetăţenii, fie ei români, turci sau tătari, fie ei creştini sau musulmani. În anul 2006, Kemal Agi Amet a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului, iar o stradă din localitate îi poartă numele…

Surse bibliografie – Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – „Monografia Medgidia Carasu” – Ed. Muntenia 1996; Mehmet Ali Ecrem – “ Opere alese”

- See more at: http://www.black-sea.travel/cu/biserica-medgidia/#sthash.iMCCYvYf.dpuf

Povestea lui Kemal Agi Amet, tătarul care le-a câştigat creştinilor o biserică

Povestea lui Kemal Agi Amet, tătarul care le-a câştigat creştinilor o biserică

18/03/2014   Atractii Turistice, Istorie   3 Comentarii

 0  1  693

Ne întoarcem în timp cu mai bine de 115 ani, pentru a povesti o întâmplare frumoasă, care arată de ce Dobrogea noastră este un pământ deosebit, un loc în care oamenii de etnii sau religii diferite pot trăi în pace şi armonie. După ce România a câştigat Războiul de Independenţă, în tărâmul dintre Dunăre şi Mare, statul a început să investească în construirea de biserici pentru românii creştini. Erau însă vremuri tulburi şi ca şi astăzi, adesea, nu se găseau bani destui pentru finalizarea proiectelor importante.

Unul dintre lăcaşurile de cult începute de stat era Catedrala Ortodoxă (aşa se numea în proiect) din Medgidia /Carasu, unul din marile oraşe dobrogene şi care era clădită pe ruinele unui fost castru roman. Lucrările fuseseră începute în 1890, dar s-au oprit la un moment dat, pentru că banii de la Bucureşti nu mai veneau. La acea vreme, primarul urbei era un tătar,  Kemal Agi Amet. Fără să stea prea mult pe gânduri şi supărat că ai săi concetăţeni creştini nu îşi au biserica promisă, musulmanul a plecat la Bucureşti. A intrat în audienţă la ministrul culturii, Take Ionescu şi a început să îl certe într-o română aproximativă şi plină de culoare, cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!”  Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani, (aprox 10.000 de lei – o avere la acea vreme) pentru terminarea bisericii de la Medgidia. Astăzi, ştim acest lăcaş de cult sub numele de “Biserica Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.

Primarul Kemal Agi Amet a rămas în memoria urbei ca un edil harnic şi inimos, a cărui primă grijă a fost aceea de a-şi ajuta cetăţenii, fie ei români, turci sau tătari, fie ei creştini sau musulmani. În anul 2006, Kemal Agi Amet a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului, iar o stradă din localitate îi poartă numele…

Surse bibliografie – Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – „Monografia Medgidia Carasu” – Ed. Muntenia 1996; Mehmet Ali Ecrem – “ Opere alese”

- See more at: http://www.black-sea.travel/cu/biserica-medgidia/#sthash.iMCCYvYf.dpuf

Ganduri pentru ei... de la Adrian Paunescu

La muncă, derbedei, că trece anul
Şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul.
Făceaţi pe democraţii cei cucernici,
Cristosul mamii voastre de nemernici!

Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine
Şi-apoi convingeţi-vă că e bine.
C-aţi luat o ţară de mai mare dragul
Şi i-aţi distrus averile şi steagul.

S-ajungem colonia de ocară
Care-şi va cere scuze în maghiară.
Şi, prin complicităţi cu demoni aprigi,
Aţi desfiinţat uzine, câmpuri, fabrici.

Şi, prin vânzări de ţară infernale,
Aţi omorât cu voia animale.
La greul greu care mereu ne-ncearcă,
Răspundeţi cu un greu de moarte, parcă.

Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu
Întoarceţi România-n Evul Mediu.
Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,
V-aş desena cu acul, să vă sperii.

Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,
Ci credite din călimări străine.
Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina
Şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina.

Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul
S-au compromis negustorind Ardealul.
De unde sunteţi, mă, din ce găoace,
Cum v-au putut părinţii voştri face?

Ce condimente le-au picat în spermă
De e trădarea voastră-atât de fermă?
Aţi pus nenorocita voastră labă
Pe-această tristă ţară basarabă.

Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul
S-o faceţi curva voastră de serviciu.
Mimaţi respectul pentru cele sfinte,
Dar vindeţi şi pământuri şi morminte.

Aţi inventat examene severe,
Supunere poporului spre-a-i cere.
Şi toată zbaterea a fost degeaba
Că-n nas mai marii v-au închis taraba.

Minciuna voastră v-a adus pe scenă,
Actori într-o politică obscenă.
Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară,
Ia cereţi-vă, puţintel, afară.

Decât să vă trimită ţara noastră,
Mai bine mergeţi voi în mama voastră.
Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară,
Si nu albanizaţi această ţară.

Băgaţi viteză, că vă trece anul
Si s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul.
Şi ce vă pot eu spune la plecare
Decât lozinca lui Fănuş cel mare:

Nenorociţilor, se rupe şnurul,
“La muncă, la bătut ţăruşi cu curul!”

Scurta istorie...a Medgidiei

Karasu - Medgidia a fost o aşezare atestată documentar în 1409-1413, prin cucerirea de către Musa Celebi, fiul sultanului Baiazid I Ildirîm. Menţiunile cu privire la aşezare sunt puţine în perioada dominaţiei otomane asupra pământului dintre Dunăre şi mare. O descriere importantă a oraşului a fost făcută de călătorul sultanal Evlia Celebi în secolul al XVII-lea., care consemna că „oraşul este alcătuit din trei mahalale, cu o mie case simple şi cu etaj, acoperite cu olane şi cu şindrilă. Aici era ţinutul Dobrogei ce producea grâu din belşug. Iarna era geroasă. Apa pentru oraş vine din braţul Dunării. Mai sunt o geamie mică, dar folositoare, un han, o baie întunecată, şapte şcoli pentru copii, şapte depozite de apă, două cafenele, două prăvălii cu vopsele, trei bragagerii şi vreo 40-50 de alte prăvălii”.
 Oraşul Medgidia, numit astfel în epoca medievală, este aşezat pe malul stâng al Văii Carasu, la jumătatea distanţei dintre Dunăre şi Mare şi la intersecţia unor importante drumuri dobrogene. Pozitiei sale ii datorează orasul îndelungatul rost de centru comercial, de târg medieval.

Dintre târgurile dobrogene, documentat până azi ca cel mai vechi şi mai vestit a cărei tradiţie a dăinuit multă vreme, a fost Carasu.

Localitatea, aşezată la intersecţia multor drumuri naturale ale provinciei, a atras atenţia sultanului Mehmed I, el a pus să se contruiască pe dealul Panairului, în apropiere de aşezarea tătărească, mai multe dughene şi bazaruri unde, o dată pe an, primăvara, veneau negustori din Turcia şi din provinciile dunărene cu mărfurile lor.

Comunicaţiile erau înlesnite de navigabilitatea Văii Carasu care, de la Cernavodă (Bogazchioi), permitea caiacelor să intre până aproape de locul târgului.

În secolul al XVII-lea Evliya Celebi menţiona şi localitatea Kara Murat (azi Mihail Kogălniceanu) ajunsă adevărat târg cu piaţă, prăvălii, şcoli.

În principalele târguri existau caravanseraiuri (hanuri mari pentru popasul caravanelor) cu o curte încăpătoare, cafenea, atelier de fierărie şi potcovărie, magazii pentru mărfuri.

Aici se găseau bazaruri acoperite specifice târgurilor otomane. Tranzacţiile făcute trebuie să fi fost destul de mari, mai ales după ce, în cinstea sultanului Abdul Megid, s-a fondat oraşul care îi poartă numele – Medgidia – întrucât pe tot timpul bâlciului, tribunalele de comerţ din Tulcea şi Constanţa îşi mutau sediile în această localitate.

Prin poziţia sa în centrul Dobrogei, Medgidia a jucat un mare rol comercial timp de ouă veacuri. Abia fondat de tătari, Carasu a fost distrus de ruşi în războaiele din 1828-1829.

Distrus în timpul războiului ruso-turc (1828-1829), Medgidia devine oraş după 1853-1854 când autorităţile musulmane aduc aici, peste populaţia autohtonă, numeroşi locuitori de origine tătară. Frigurile devenite endemice după întreruperea legăturii bălţii Carasu cu Dunărea, odată cu contruirea în 1858-1860 a căii ferate Cernavodă – Contsnţa, retragerea forţată a populaţiei de către autorităţile otomane în 1847 şi desfăşurarea operaţiilor militare au făcut ca, temporar, populaţia să scadă. După război, o vreme oraşul are o dezvoltare lentă ca aşezare de agricultori, centru comercial şi nod de cale ferată.

Între edificiile publice era măreaţă moscheea , cea mai frumoasă şi mai mare din Dobrogea, cum şi băile publice lucrate în interior numai din marmură.

Geamia a rămas, însă băile publice au fost ruinate. În 1874, populaţia oraşului Medgidia era de 20-25000 suflete din care cei mai mulţi erau tătari, bulgari, greci. Înaintea războiului din 1877 prin emigrarea tătarilor numărul populaţiei a fost redus la 3000 suflete.

Oraşul datorează existenţa sa drumului de fier de la Dunăre la Mare. Aşezată la jumătatea drumului între Constanţa şi Cernavodă, compania drumului de fier a stabilit aici o gară, pentru a înlesni transportul de cereale din regiunea învecinată, la Küstenge (Constanţa).

Guvernul turc construise pe colina din faţa oraşului un mare număr de magazine ce servea ca târg. Aici se făceau tranzacţii comerciale considerabile, negustori şi locuitorii din cele mai îndepărtate sate ale Dobrogei veaneau aici.

În 1880 oraşul Medgidia era locuit în mare parte de mocani. Oraşul se învecinează la N şi NV cu Tortoman, de care se desparte prin dealurile Docuziol – Bair, Panaghir şi Celebichioi, la Sud cu comunele Bülbül şi Mahmut – Cuiusu, la Vest cu cătunul Alibei – Chioi. La Est cu Alacapu despărţindu-se prin dealurile Docuziol – Bair şi Medgidia – Bair. (Sursa:http://www.resurseculturale.ro/volum1/ilieadrian.html)