22 aprilie 2010

UN TEXT EXCELENT

"Scrisoare către ţara mea"

                                             
Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.
Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor.
Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori - unul pentru făcut sex - şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia - cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.
Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.
Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi.Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?". Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali,despre insinuările cutărui senator,despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători titraţi, distracţie-pe- cinste.
Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără.Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept.Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice - de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale.
De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara .Mi-a mai rămas,totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc.Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "


"Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi", declară regizorul Alexandru Tocilescu, care a mai adăugat că "media românescă e vinovată pentru genocid cultural".
“Pot să mă lupt cu ţara mea, dar nu pot să o urăsc. Dacă puteţi, scăpaţi-mă de un asemenea pamflet cu care nu am nici o legătură”, ne-a transmis Alexandru Tocilescu.
"Cotidianul"

21 aprilie 2010

CANCERUL SI FOTBALUL

Cancerul este o boala grea si parsiva. "Grea" pentru ca nu se poate scapa deocamdata de ea decat chirurgical si "parsiva" pentru ca deseori nu se face simtita decat atunci cand este prea tarziu sa se ia masuri eficiente.
Ceva similar se intampla acum la Steaua si la Dinamo, acolo unde verii Becali au impresia ca stiu ce fac si ca nu observa nimeni ca pe ei putin ii intereseaza chestii marunte ca "fotbalul ca fenomen social", palmaresul si istoria echipelor-etalon Steaua si Dinamo sau cariera unor fotbalisti tineri. Ei sunt interesati NUMAI SI NUMAI DE CASTIGURI FINANCIARE si nimic altceva. Pe acesti indivizi i-a pacalit cineva ca ar fi foarte inteligenti si ca s-ar pricepe la afaceri, iar ei chiar cred asta, fiind incurajati si de faptul ca s-au imbogatit destul de repede si destul de mult.
Acesti indivizi s-au "lipit" de fenomenul fotbalistic de mult timp si au reusit sa ajunga pana in varful lui, cangrenandu-l in intregime, asemenea cancerului. Si tot asemenea cancerului, fotbalul a ajuns in stare de colaps, stare care se manifesta concret la cateva echipe si care va cuprinde incet dar sigur tot "organismul". La Dinamo si la Steaua "cancerul" isi arata pe fata prezenta, urmeaza probabil si alte echipe.
Probabil ca nu se poate interveni nici in acest caz DECAT "chirurgical".

13 aprilie 2010

DECREDIBILIZARE PRIN...LEGE



Am "prins" un fragment dintr-o dezbatere televizata legata de cea mai noua Lege a invatamantului, in care respectabila doamna Melania Mandas-Vergu incerca sa raspunda intrebarilor legate de acest proiect. Din pacate pentru dumneaei, in acel moment incerca sa explice necesitatea trecerii clasei a 9-a la ciclul gimnazial si ceea ce m-a surprins foarte mult a fost faptul ca singurul argument pe care d-na Mandas il avea si pe care l-a sustinut cam 5 minute a fost : "in nici o tara nu veti vedea altceva..."
Daca noua echipa din Ministerul Educatiei vrea sa intre in dezbateri publice si nu numai, legate de Legea Invatamantului cu argumente de acest gen, atunci credibilitatea va scadea constant si sigur, in ciuda CV-ului solid al ministrului si imaginii de profesionist a doamnei Mandas Vergu.
Aveam o buna impresie vis-a-vis de doamna Mandas, sper sa nu ma forteze sa mi-o schimb, cu pozitii de acest fel, chiar daca chestia asta nu ar prezenta importanta pentru domnia sa.

07 aprilie 2010

Lectii de mecanica vietii



Prin a doua jumatate a anilor '70 se derula perioada din viata cu cele mai frumoase amintiri, amintiri din timpul liceului... Da, da, cu Dona Summer, cu Amanda Lear, cu ABBA si Bonney M, cu Santana, cu Cenaclul Flacara, cu Sfinx, cu Phoenix, cu "ceaiuri" care incepeau cu sandwich-uri, CiCo si Pepsi si se terminau cu Pink Floyd, Deep Purple si bere.
Aveam pe atunci un coleg care aducea intotdeauna la "ceaiuri" caseta cu Santana intr-un radio-casetofon urias, "adus de afara". Altfel, un tip istet, cald, prietenos, un om cu care am mancat poate acelasi covrig sau aceeasi "Eugenia", un om cu care jucam in aceeasi echipa de fotbal, un om cu care am luat cu zambetul pe buze nota 2 la Limba rusa, chestii care credeam ca ne vor uni iremediabil...
S-a intamplat ca el sa plece din tara si s-a intamplat ca destinatia sa fie Germania, tara cu totul respectabila, de altfel.
Acolo, in Germania, s-a intamplat sa aiba neaparata nevoie de un act care nu se putea ridica decat personal, din Romania. Evident ca m-a rugat sa-l ajut si evident ca nici n-am stat pe ganduri: am ridicat actul cu pricina, fara a fi nevoie de deplasarea ciuva pana in Romania. Bineinteles ca in Germania nu se putea face in vecii vecilor asa ceva...
Am trimis actul, mii de multumiri, si eu si el fiind extrem de bucurosi ca problema se rezolvase cu succes. Am tinut legatura pana in zilele noastre, cand, din intamplare mi-a venit randul sa-l rog sa ma ajute cu cumpararea unei masini din Germania sau a unui motor de un anumit tip, pentru un bun prieten, pasionat de motoare, de fapt "bolnav"... Am avut surpriza sa primesc un refuz, dar unul insotit si de lectii de mecanica auto, si de lectii de filosofie a vietii pe care o duce un german respectabil.
Si lectiile sunau cam asa: "stii ca nu e chiar asa cum crede prietenul tau, motorul nu se potriveste acolo unde vrea el sa-l monteze" (prietenul meu mai montase cateva pana atunci), ca "tu chiar pui la indoiala experienta de zeci de ani a inginerilor germani" si altele. La care eu am raspuns ca s-ar putea sa fie riscant sa compari "experienta inginerilor germani" cu ingeniozitatea romanilor care de multe ori au dovedit ca au mintea mai "elastica" decat a nemtilor, ca omul a mai montat motoare si stie ce spune... Dupa care, de la lectiile de mecanica a trecut la "stii, noi traim dupa niste principii de viata care ne impiedica sa facem chestii de-astea (nu-i cerusem decat sa se intereseze daca vreo cunostinta de-a lui sau vreun parc de masini "second hand" vinde ce voiam noi sa cumparam), ca "ne pare rau dar noi nu ne mai bazam pe "pile" ca in Romania, ca noi traim altfel aici", bla, bla, bla...
E, in momentul ala nu mi-a venit sa cred ca mesajele primite sunt de la colegul care venea intotdeauna la "ceaiuri" cu o caseta cu Santana, intr-un radio-casetofon urias "adus de-afara".
Tot atunci mi-am adus aminte ca prin 2000, cand am trecut prin Germania am fost socat de curatenia de acolo, care cateodata imi crea o inexplicabila dar amuzanta stare de nervi...
Vorbesc despre "curatenia" la propriu, ca pe cea la figurat aveam s-o aflu mai tarziu, de la omul meu...

Vezi mai multe video din Muzica