... de vazut duminica: "Notting Hill" cu Julia Roberts si Hugh Grant

O zi de duminica cu ceata si frig nu putea fi “reparata” decat revazand un film absolut reconfortant: “Notting Hill”. Un film despre iubire, disperare, incredere, deznadejde, caldura sufleteasca, simplitate umana, complexitate umana, un film in care se intalnesc in mod fericit comedia si romantismul, un film cu doi actori perfecti, Julia Roberts si Hugh Grant, cu un personaj absolut incantator,  Spike (Rhys Ifans), un film cu cateva replici  desavarsite, „de manual”, un film care, cu exceptia finalului „siropos”, tipic american, a reusit sa adune toate ingredientele necesare pentru 2 ore care nu se puteau petrece mai bine...

Constantin Brancusi (19 februarie 1876, Hobiţa, Gorj — 16 martie 1957, Paris)

GOLANII SPORTULUI

Asistam in ultimile zile la o ofensiva disperata a unor indivizi exponentiali pentru modul execrabil in care merge sportul romanesc, impotriva unor incercari jurnalistice de a ridiculiza impostura, incultura si spiritul de gasca care conduc in Romania acest domeniu.

In primul rand e vorba aici de eliminarea din grila de programe a ProTv-ului a emisiunii “Pe bune”, realizata de Radu Banciu si Mihai Mironica. Emisiunea cu pricina reusea sa adune o audienta bunicica pentru ora la care era difuzata, era o emisiune  obiectiva si plina de umor inteligent (“rara avis” in media romaneasca) , chiar daca nu eram intotdeauna de acord cu cei doi care o moderau. Am vazut in locul acestei emisiuni amicalele Stelei cu echipe de valoare indoielnica, meciuri pentru care se spune ca Gigi a primit cate 50000 de euro. Toata lumea stie de-acum ca exasperat de ironiile si sarcasmul celor doi, Gigi a intervenit la varful trustului Pro si a obtinut scoaterea emisiunii din grila si inlocuirea ei cu vestitele amicale. Si cum prezenta Stelei pe sticla ProTv-ului inseamna puncte in plus in audienta postului, ce mai conteaza cateva voci suprimate de catre televiziunea care declara ca pretuieste la maxim democratia si libera exprimare. Bineinteles – pana la bani.

Un alt fapt care se incadreaza in aceeasi categorie a “cenzurii de gasca” este legat de “pedepsirea” comentatorilor meciului de handbal Oltchim-Podgorica (21-20) din Liga Campionilor, transmis de DigiSport.  Pentru “indrazneala” lor de a o elogia pe Anja Andersen si de a-i critica pe vesnicii si prafuitii  “Tadici si compania”, deci pentru parerile lor, Costi Pruna a fost suspendat de la microfon, iar George Parvan a fost trimis sa comenteze meciuri de handbal din Campionatul National.

Daca mai adaugam aici si faptul ca Gigi Becali vorbeste cate o ora pe la emisiunile unora ca Samuila sau Naum, care-l asculta cu o placere orgasmica sau ca personaje tragicomice ca fratii Becali sau Mitica Dragomir sunt invitate pe la emisiuni unde scuipa si la propriu si la figurat in toate partile, putem avea adevarata dimensiune a fenomenului pe care il constatam. Sportul romanesc , ca de altfel cele mai multe din domeniile economice si sociale, este controlat de niste gasti bine organizate, formate din baieti cu trecut glorios in ceeace priveste conflictele cu legea scrisa si nescrisa. Nume cunoscute, ca Becali, Padureanu, Dragomir, Gheara si alti smecheri profita la greu de pe urma pozitiilor lor privilegiate in sport, iar cand interesele financiare coincid li se mai alatura si sefi de mari trusturi media, in mod direct sau prin palmasi umili de presa.

CE FAC ALTII PRIN SCOLI...

SECRETUL FINLANDEZILOR
de   Carlos Manuel Sánchez
Nu este de mirare ca sistemul educativ finlandez este cel mai evoluat si mai bun din lume.

Finlanda este, in acelasi timp, si una din tarile cu cele mai ridicate nivele de trai din lume. In urma perioadei de grava recesiune economica din anii '90, guvernul a hotarit sa dedice fonduri importante educatiei, cercetarii si tehnologiei. Rezultatul: in mai putin de 10 ani, Finlanda a trecut pe primele locuri din lume ca bunastare sociala si bogatie.

Exemplul Nokia. La inceput, un sat cu o singura fabrica, de cizme de cauciuc. Apoi, o fabrica de televizoare. In sfirsit, pe baza aliantei dintre patronat si sindicate, se mizeaza pe telefonia celulara. Astazi sunt lideri mondiali, inaintea Germaniei, Japoniei si Statelor Unite.

De ce este atit de  obisnuit ca in Finlanda, un adolescent normal sa termine primele 8 clase cu medii excelente, vorbind o engleza perfecta si citind o carte pe saptamina?

07:45 - Saili (15 ani) asteapta autobuzul urban care il va lasa la poarta scolii (nu exista autobuze scolare). Autobuzul trece la fiecare 5 minute. Finlandezii incearca sa-i faca pe fiii lor sa fie independenti de mici. Pe foarte putini dintre ei, parintii lor îi duc cu masina pina la scoala. Biletul este subventionat de catre municipalitate. Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de scoala. In exterior, instalatiile scolii dau o impresie spartana. Niciun muc de tigara, nicio hirtie pe jos, niciun grafitti pe ziduri.

09:15 - Orele de 45 de minute. Finlandezii mizeaza pe studiile de limba materna, matematica si engleza. 75% dintre materii sunt comune in toata tara. Restul il alege scoala, de acord cu profesorii, parintii si elevii. Orele sunt scurte, intense si, mai ales, foarte participative. In interiorul scolii, curatenia este si mai evidenta. Totul pare recent dat in folosinta. Pe banci si pupitre nu sunt semne, si nu se scrijeleste nimic. Scoala este publica si, bineinteles, gratuita, dar cu instalatii demne de un colegiu "scump" din Spania. Salile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasma cu TV in circuit inchis, acvariu de 200 de litri cu pesti tropicali, bucatarie completa, dispozitive audiovizuale, aer conditionat, multe plante. Fiecare doi elevi au cite un calculator. O duzina de masini de cusut in sala de croitorie, aparate de sudura, scule de timplarie, schiuri... O sala de sport acoperita, un auditoriu pentru orele de teatru si o sala de mese cu autoservire. Cartile sunt gratuite, materialul scolar e gratuit, mincarea e gratuita.

12:00 - Mincare calda, nutritiva si gratuita. Saili are o jumatate de ora pentru prinz, la restaurantul scolii. Legea finlandeza obliga ca meniul sa fie gratuit, nutritiv, si cu multe feluri de salate si fructe. Se bea apa sau lapte. Costurile le plateste municipalitatea fiecarui oras. Daca orele se prelungesc pina dupa amiaza, scoala are obligatia de a oferi o gustare elevilor.

16:05 - Inapoi acasa, Saili  joaca hockey cu fratele lui mai mic. Nu exista delincventa, strazile sunt sigure. Cind se lasa seara, Saili si fratele lui, care au invatat sa gateasca la scoala, pregatesc cina pentru parintii lor, daca acestia intirzie la serviciu.

18:30 - Cina si sauna (aceasta, de 3 ori pe saptamina) sunt momentele in care familia se afla impreuna. Se converseaza mult, mai ales despre proiectele copiilor, dorintele, progresele si nevoile lor. Dar in aceeasi masura, se fac si planuri de vacanta pentru toata familia, in comun.

20:15 - Temele si la culcare. Copiii finlandezi au foarte multe teme de casa, desi Saili le termina rapid, intr-o ora sau doua, pentru ca de-abia asteapta sa se urce in pat si sa citeasca Harry Potter in engleza. Pentru Saili, scoala este ca un serviciu.

- "Daca un copil doreste sa studieze, poate sa ajunga medic sau judecator sau inginer, chiar daca familia sa este una saraca".

- Educatia fiecarui copil costa statul finlandez 200000 de euro, de la gradinita pina la absolvirea unei universitati. "Sunt banii cel mai bine folositi din impozitele noastre".

- Studentii platesc doar cartile si mincarea (2.50 euro la restaurantul facultatii). Apoi, statul îi ajuta sa se emancipeze dindu-le subventii pentru inchirierea unei locuinte si primul salariu.

- Elevii au un respect total fata de profesori, si se vede in orice moment politetea in relatiile dintre ei. Nu poarta uniforme, dar sunt intotdeauna simplu si corect imbracati si pieptanati.

- Intr-o scoala din centrul capitalei Helsinki, sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelasi.Sistemul educational nu este elitist si nu urmareste producerea de genii, ci atingerea unui nivel general mediu cit mai inalt.

- Temele sunt sfinte. Si este foarte rau vazut ca un elev sa copieze, chiar si de catre ceilalti elevi. Este de neconceput ca un elev sa scoata o fituica la un examen. Cel care ar face-o ar fi izolat de catre restul de elevi. "De ce sa risti, cind poti sa studiezi?" Pe aceeasi linie, ca adulti, nu-si vor imagina ce este evaziunea fiscala. Nu e de mirare ca Finlanda se afla in fruntea tarilor cu cele mai ridicate statistici de transparenta si cea mai scazuta coruptie publica.

- Presedinta Finlandei, Tarja Halonen, licentiata in Drept si profesoara: "Cind îi cert pe studentii mei, le spun ca irosesc banii contribuabililor".

- Nu exista repetenti, desi nu exista decit o singura oportunitate de a lua un examen, "pentru simplul motiv ca viata insasi nu se traieste decit o singura data". Se studiaza pina cind se ia examenul, dar promovarea in anul urmator este automata.

- "Ziua de lucru" a lui Saili este intensa, de la 8 pina la 3. Orele sunt insa scurte, de 45 de minute. Una dintre recreatii se petrece obligatoriu afara, in aer liber. Se stimuleaza rationamentul critic inaintea memorizarii mecanice. Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, arta digitala, coafura, arte martiale, hockey, schi de tura, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanica sau muzica. Elevii cinta la vioara, chitara electrica sau la ce prefera. Si, inca odata, se incurajeaza gindirea critica si se discuta.

- "Saili inca nu s-a hotarit ce vrea sa faca mai incolo. Chimie, medicina veterinara sau creatie de jocuri video. Il intreb daca este fericit. Fara sa clipeasca, imi raspunde ca da."

D’ale şcoalei: de ce mi se rupe de progresul odraslei dumitale (de Diacritica)

Excelent articol despre scoala si nu numai, scris de Diacritica:

"No, să-ţ’ zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu’ odraslei dumitale.

1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool, pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul meu, cum am dorit – într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş.

Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă – doar cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.)

M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) – cu pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă “furnituri” dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului, de-ţi mai iei şi-acasă din ele. În 5 ani de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi, absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale.

M-apuc să-mi pregătesc lecţiile – din culegeri cumpărate, invariabil, pe banii mei. Unele încă din facultate.

Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd “Caţavencu” la chioşc, dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) – din banii ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi cumpăr “Caţavencu”. Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine – lucram la librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când.

Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac. Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna – “pentru cine vrea să se deştepte, aveţi temă asta şi asta”. Nimeni niciodată nu vrea să se deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti, doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le arde de-nvăţat. Te uiţi la ei – unii (unele, de fapt, că-s fete majoritatea) ar putea ajunge departe, da’ se dau prin parcarea liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla dumitale.

M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare de cretă pân’ la cot. Mă-ntorc spre clasă – o mândruţă din prima bancă (odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat. Dă-ncoa’ să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost cool.)

M-apuc să organizez la şcoală meditaţii – moka, fireşte – pentru bac. Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac.

Vezi, de-aia nu-mi mai pasă mie de progresul odraslei dumitale. Pentru că nu-s apostol şi nici dascăl – indiferent cum m-ar numi ăştia la teve. Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu, rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti să-i faci  să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân.

Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predauodraslei dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de vorbă – preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?

____________________________

PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria mea şi-mi plăcea.

PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate.  Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea.

____________________________

„In February 2011, Anja Andersen became the new coach of the Romanian giants Oltchim Râmnicu Vâlcea” (http://en.wikipedia.org/wiki/Anja_Andersen)

Tocmai ne-am ales cu cel mai titrat sportiv strain care vine sa antreneze aci,  in Romania. Din cauza rezultatelor sub asteptari ale handbalistelor de la Oltchim sub comanda ungurului Peter Kovacs, precum si a lipsei oricaror perspective de redresare, conducerea clubului valcean, mai precis directorul general, Constantin Roibu, a decis sa o cheme la carma echipei pe celebra Anja Andersen. Faptul ca Anja este o legenda a handbalului mondial nu mai trebuie demonstrat, fie si daca enumeram cateva din performantele ei.

Anja Andersen, care va împlini 42 de ani în luna februarie, a pregătit din 2008 până în vara anului trecut echipa FCK Handball. Ca antrenoare, a câştigat de trei ori Liga Campionilor cu Slagelse, în 2004, 2005 şi 2007. Ca jucătoare, Andersen a câştigat titlul olimpic cu Danemarca în 1996, titlul mondial în 1997 şi două titluri europene în 1994 şi 1996. În anul 1997 a fost desemnată cea mai bună jucătoare a lumii. Cu un asemenea palmares nu e de mirare ca salariul danezei va fi de 200.000 euro/4 luni.

Altfel, tipa s-a declarat incantata sa vina in Romania si sa antreneze Oltchimul, dar simplul fapt ca a acceptat sa vina aici inseamna ceva. Inseamna ca nivelul la care a ajuns handbalul feminin romanesc este apreciat si este considerat perfect pentru marea performanta chiar si de catre cele mai mari nume din domeniu. Oricum, chestia este ca se cam simtea nevoia de ceva nou, de ceva mai mult decat se realizase pana acum. Cu toate ca in ultimii ani s-au perindat pe banca tehnica nume mari, ca Gheorghe Tadici sau Radu Voina, s-a vazut clar ca nu se poate trece peste un anumit nivel, e adevarat – superior – dar care se putea depasi, tinand cont de valoarea lotului valcean. Atat Radu Voina, se pare „prea moale” si fara valente psiho-pedagogice, cat mai ales Gheorghe Tadici, bun tehnician, dar needucat si adeseori chiar mitocan, n-au reusit sa convinga fetele ca pot ajunge in mod constant acolo „in varf”. Cel putin Voina s-a retras destul de elegant, declarandu-si public limitele, in timp ce, Tadici a avut o reactie disperata si cel putin neeleganta la adresa Anjei Andersen, declarand ca nu poate primi sfaturi de la o lesbiana (...) si confirmand perfect cele scrise mai sus.

Carcotasii, care - nu-i asa - n-au somn nici o clipa, au indraznit sa spuna ca salariul de 200.000 euro este exagerat, fiind cat ale lui Lacatus si Andone la un loc. Matematic au dreptate, dar ce palmares au baietii astia doi ?

La multi ani, Gica !

Uite ca "Regele" nostru a fost obligat sa implineasca si varsta de 46 de ani. Parca mai ieri, cand era doar „profesor”, preda cursuri gratuite de fotbal , culmea - echipei Argentinei, intr-un "amfiteatru" american. Parca mai ieri era numit „zeu” chiar in inima fostului Imperiu Otoman, el – un roman incurabil. Si parca tot ieri, dupa ce trecea pe la Real si Barca,  isi inscria numele in istorie, alaturi de altele, tot ilustre:  Figo, Eto'o, Ronaldo.  Si nu in ultimul rand, sa nu uitam flerul cu care Hagi l-a remarcat la Metz pe tanarul Franck Ribery,  pe care „trambulina” Galatasaray l-a propulsat direct in fotbalul mare.

Pentru toate lucrurile astea, pentru cele 135 de batalii pe care le-a sustinut cu echipa lui de suflet, Nationala Romaniei, pentru cele 35 de goluri marcate tot la Nationala, pentru Academia de fotbal prin care a inteles sa ajute fotbalul romanesc, de parca nu era de ajuns ce facuse pana atunci, dar si pentru momentele grele, de munca indarjita, prin care trece acum la Galata, sa-i uram „Regelui” sanatate si La multi ani !