Drama unei noi Legi a Sănătăţii este că absolut nimeni nu o vrea, decât dacă îi iese ceva (de fapt, cât mai mult) din ea.
O lege cerută de toată lumea – reclamată de însăşi funcţionalitatea societăţii româneşti. Care trebuia să schimbe actuala lege – atât de strâmbă încât sistemul se goleşte deexasperaţii care fug din ţară. O lege din care ar fi trebuit să aibă de câştigat toată lumea.
Oare de ce Legea Sănătăţii a fost blocată, în vreme ce alte legi – multe, dure, nepopulare, cu „victime” reale şi cu „faliţi” palpabili – au trecut fără emoţii pentru guvern: Scăderea cu 25% a salariilor, Legea salarizării unitare, Codul muncii etc, etc.Cei 6 vinovaţi şi-au jucat cartea: unii (paradoxal) bine; alţii, prost. A ieşit ce vedem cu toţii. Să-i luăm la rând, iar la final să „speculăm” puţin, pe conjunctura care a amorsat încărcătura.
1. Traian Băsescu.
Da, ştim că pe un vapor democraţia e plicticoasă, iar viziunea căpitanului care n-are timp de explicaţii – se execută, nu se discută.
Lucru bun: iniţiativa pe o lege necesară, pe care guvernul nu avea nici intenţia şi nici forţa să o producă şi să o implementeze.
Lucru rău, fatal pentru noua lege a Sănătăţii: preşedintele a crezut că va putea impune legea doar mimând dezbaterea, după care ar fi urmat „formalităţile” din Parlament sau, de ce nu, o asumare de răspundere a guvernului. Fals: vorbim de o piaţă de 8 miliarde de euro pe an, în care, la cum arăta legea venită de la Cotroceni, actualii băieţi deştepţi ar fi fost înlocuiţi cu viitorii băieţi deştepti.
De altfel, observaţiile FMI şi ale Băncii Mondiale pe proiectul legii ar fi trebuit să-l pună în gardă: dincolo de bunul simţ, ele atrăgeau atenţia asupra mizei.
O altă greşeală: A personalizat bătălia pentru „varianta sa” pe lege, şi s-a contrat cu cine nu trebuia: eu, unul cred că Raed Arafat era un aliat mai bun pentru noua lege (cu excepţia capitolului pe medicina de urgenţă, unde chiar există în Europa mai multe “şcoli de gândire”) decât ministru Ritli.
Şi-a ales greşit nu doar aliaţii, ci, mai ales, natura lor: nu te baţi cu un mit, cu o statuie, în timp ce decretezi prin tot ce faci că Elena Udrea e cel mai eficient şi mai bun ministru.
O altă greşeală: Să poţi crede că o lege dezbătută în anul electoral, cu o miză financiară atât de mare, va scăpa la vot fără o discuţie serioasă din partea „jucătorilor” din sistem, înainte ca fiecare dintre ei să se asigure că şi-au luat partea. Că doar n-o să-i lase numai pe-ai tăi să-şi ia partea.
2. Guvernul României, în frunte cu premierul Emil Boc.
Demn de observat cum Emil Boc tace în aceste zile: odată pus în dezbatere pe site-ul Ministerului Sănătăţii, proiectul e însuşit de guvern. Atunci de ce guvernul l-a lăsat pe Traian Băsescu în offside în personalizarea acestui conflict şi de ce nu face front comun în jurul Legii promovate de preşedinte?
Răspunsul: Guvernul nu vrea noua Lege a Sănătăţii şi nu a vrut-o niciodată. E vorba de cea mai mare privatizare din ultimii 10 ani, e un focar de scandal – ar fi mers sa te apuci de ea acum un an, doi. Dar nu în anul electoral. Nu-i o noutate: legile de „modernizare a statului” initiate în mandatul lui Emil Boc au fost fie impuse de finanţatorii crizei româneşti (Legea pensiilor, legea salarizarii unitare, Codul Muncii etc), fie chiar de Traian Băsescu (Pactul pentru educaţie). Domnul Emil Boc nu a guvernat România nici măcar o zi: el a gestionat cu cirona altora în mână şi a executat. Dar a fost opţiunea lui Traian Băsescu să aibă un premier slab, care, iată, la prima ciocnire adevărată, se ascunde sub pat.
Încă: guvernul Boc nu-i obişnuit să ia în serios dezbaterea, decât dacă e pur formală, dacă e doar un punct de “bifat” în parcursul unei legi de la proiect la România reală. Dacă Traian Băsescu le-ar fi garantat sprijin în asumarea răspunderii pe lege, cred că la ora asta am fi ascultat rumeguşul ideologic al premierului, care ne-ar fi vorbit de binefacerile noii legi a sănătăţii. Să vorbim prostii – merge, dar să dezbatem cu creionul în mână – nu; pentru că n-am făcut-o niciodată.
3. Ministerul Sănătăţii
De ce n-a ieşit la duel pe argumente cu Raed Arafat ministrul Ritli? Doar legea fusese pusă în dezbatere de ministerul său. Nu a ieşit pentru că ministerul Sănătăţii NU vrea reforma Sănătăţii. Şi când spunem azi, 15 ianuarie, Ministerul Sănătăţii, spunem UDMR. Nu o vrea acum, înainte de-a se stabili cine ce câştigă din povestea asta. A auzit cineva punctul de vedere al UDMR, cu obiecţii şi soluţii, pe proiectul făcut la Cotroceni? Nu. Asta nu înseamnă că, în spatele uşilor închise, el nu a existat. Dar nu s-au brodit lucrurile în această poveste care, în termeni politiceşti, înseamnă „gestiunea resurselor” în folosul decidenţilor. La nivel de minister schemele şi circuitele de bani sunt făcute, sistemul de Sănătate e ultima grijă a acestor funcţionari cu mandat negociat pe zone de influenţă şi izvoare de bani – ştim la orice oră pe cine să sunăm, cine şi cât ia, care şi cât întoarce. S-a muncit ani la rând pentru aceste reţele, s-au dus lupte grele pentru confiscarea lor de la guvernarele anterioare – ale PSD, ale PNL – voi sunteţi nebuni, cum să schimbi aşa ceva peste noapte, când banii sunt atât de rari şi de scumpi?
4. ADEVĂRATUL MINISTRU AL SĂNĂTĂŢII
Pentru că adevăratul ministru al Sănătăţii este şeful CNAS – domnul Duţă. Adus în fruntea casei de Adriean Videanu – după chipul şi asemănarea modului în care face politică şi reformă Adriean Videanu, Domnul Duţă a fost în toţi aceşti ani adevăratul ministru al Sănătăţii. Din simplul motiv că adevăraţii bani din Sănătate sunt la CNAS.
Paradoxal, deşi domnul Duţă e un promotor al noii legi a Sănătăţii, legea a căzut din cauza unuia ca el: să treacă, dar nu după dezbatere serioasă, nu după modificări de bun simţ, ci aşa cum vrem „noi”, ăştia, care ştim cum se învârt banii Sănătăţii – doar n-o să ciulim urechile la ce spun proştii de pe stradă.
Odată la 6 luni, domnul Duţă iese la rampă şi raportează că anual îi dispar 400 de milioane de euro din banii Casei.
Într-o orice stat funcţional – indiferent dacă are la bază principii de drept sau de onoare – după o atare declaraţie şeful Casei ar demisiona sau s-ar împuşca.
Domnul Duţă forţează, însă, legea către vot şi implementare, dar fără controlul care ar face diferenţa între actualul sistem mafiot din Sănătate şi o lege limpede, care să dea o gură de aer unei ţări bolnave până în măduvă (la propriu – vedeţi rapoartele OMS) care va conta peste 5-10 ani pe oameni sănătoşi şi la producţie şi la plata pensiilor.
Peste 5-10 ani, când mâna de lucru sănătoasă va cântări pe burse mai mult decât euro-ul lui Merkel şi Sarkozy. Îmi permit să cred că insomniile domnului Duţă nu au legătură cu ce o să fie pe burse peste 5-10 ani.
Şeful CNAS a dat jos un ministru (Cseke), acum a pus umărul la doborârea Legii: de fapt, a oricărei alte legi afară de cum au pritocit-o meşterii din comisia prezidenţială din care a făcut şi el parte. Şi ce parte!
5. Toţi românii care se tem de „privat” – că or fi ei medici, funcţionari, pacienţi, sau simpli spectatori ai societăţii.
În spatele solidarităţii cu Raed Arafat, o bună parte din loc e ocupat nu de înţelegerea opiniei fostului subsecretar de stat, ci de teama de „privaţi”. Într-un fel e de înţeles această teamă – iar la asta a contribuit însăşi clasa politică „de dreapta”. (Nu poţi câştiga de două ori la rând alegerile înjurându-i pe băieţii deştepţi, pentru ca mai apoi să le prelungeşti contractele, şi să mai şi vrei să te creadă lumea când intri seara în direct la televizor). Dar, atunci când este standard, control şi Justiţie – „privatul” responsabil e mai eficient şi mai civilizat decât statul lui Băsescu, Boc, Udrea, Duţă, Rittli – şi ceilalţi de cealaltă parte – Năstase, Ponta, Antonescu etc. Da, trebuie să suflăm şi în iaurt, după experienţele ultimilor 20 de ani – dar asta nu înseamnă că trebuie să sărim peste masă. Cât despre retragerea legii şi amânarea ei cu un an, doi, trei, sau câţi vor mai urma: Legea a fost blocată din 2 motive.
Mai întâi, ea nu a coagulat voinţa politică necesară schimbării, deşi schimbarea e reclamată de la bază – din societate.
Încă o dată, clasa politică nu „percutează” la necesităţi decât dacă îi iese şi ei ceva din povestea cu „gestionarea resurselor”. Sau, dacă vrea o schimbare, ea trebuie să se petreacă musai pe trasee dinainte stabilite – că doar n-o să fure ceilalţi banii. O clasă politică incapabilă să treacă o lege prin dezbatere firească, lucidă, argumentată – pe măsura mizelor.
Apoi: ea a fost retrasă de preşedinte într-un chip foarte bizar. S-a temut preşedintele că va fi lăsat în offside de PDL şi de întreaga coaliţie în faţa unei legi croite cu dedicaţii prea străvezii? În faţa unei legi a cărei dezbatere poate crea un scandal de care PDL nu are nevoie în anul electoral? Sau a fost lăsat singur în faţa statuii lui Raed Arafat – pe care a decis să o înfrunte într-un mod neinspirat?
Eu tot nu pot pricepe cum un preşedinte de ţară, care a trimis o iniţiativă legislativă la guvern şi la minister, intră seara, singur, în direct, la televizor să se bată fără argumente cu un om pe care fi ar trebui să-l înfrunte, înaintea sa, cel puţin 3 oameni: şeful comisiei care a scris proiectul, ministrul Sănătăţii, premierul.
Acest moment – care a declanşat totul – şi îndoiala unora, şi furia altora, şi spaima tuturor, şi bucuria tâmpă a altora – ar putea avea un motiv foarte omenesc şi domestic – şi hai să nu scoatem din calcul nici prostia şi nici caracterul „omenesc” al actului politic:
Un om, preşedinte de ţară, se relaxează şi el după masa de seară, cu ochii în televizor. Unde tocmai vorbeşte unul dintre oponenţii săi pe lege. Are mai multe opţiuni: să trimită la bătaie pe şeful comisiei prezidenţiale, care să-şi prezinte, în direct argumentele, pe ministru, pe premier.
Dar nu: fără sprijin politic, Raed Arafat, indiferent dacă are sau nu dreptate, e victimă sigură. Aşa că omul-preşedinte se mai relaxează o dată, plescăie din buze şi sună în direct: „Alo, Domnu Arafat – ghici ghicitoarea mea!”.
PS: 6. După orice Lege a Sănătăţii am judeca – cea actuală sau cea viitoare – opoziţia din România este profund bolnavă. Domnii Victor Ponta şi Crin Antonescu încă nu au prezentat o versiune a unei legi, nici n-au făcut – cu specaliştii partidelor lor, se-nţelege – o listă cu observaţii.
Ambii se grupează, însă, în spatele lui Raed Arafat – căutând să paraziteze punctul de vedere şi forţa cu care competenţa profesională a acestuia deschide pârtie.
Cuplul Victor Ponta & Crin Antonescu sunt cel de-al şaselea vinovat în această poveste: ca şi la Codul Muncii, Legea Pensiilor, Legea Educaţiei şi celelalte „asumări de răspundere” ale echipei Boc, au un singur argument, pe care îl poate inventa, rosti şi asuma orice prost de pe stradă: „Jos Băsescu”. Măcar că, în vreme ce guvernul mergea pe sârmă în criză, ar fi avut vreme să facă 10 programe de guvernare / toate numai detalii şi nuanţe. Unde e Legea Sănătăţii opoziţiei?
Drama unei noi Legi a Sănătăţii este că absolut nimeni nu o vrea, decât dacă îi iese ceva din ea.
