12 iulie 2014

Contextul geo-strategic al istoriei Medgidiei




Intrată definitiv în componenţa Imperiului otoman după anul 1484, Dobrogea s-a aflat în centrul atenţiei sultanilor, care, înţelegând exact potenţialul economic al acestei regiuni, au inclus acest teritoriu în sistemul administrativ otoman. Astfel, încă din  vremea sultanului Baiazid al II-lea, teritoriul Dobrogei a fost organizat ca udj (provincie), pusă sub conducerea beilor de margine (udj-bei), ce-şi aveau reşedinţele în cetăţile de frontieră. O primă formă de organizare cunoscută în zonă a fost Sangeacul de Silistra care făcea parte din vilaeitul Rumeliei. Mai târziu, la sfârşitul secolului al XVI-lea, chiar regiunea Silistrei este ridicată la rangul de vilaiat ce avea sub ascultare teritoriile de la Dunărea de jos şi până  la Mare.
Treptat, Dobrogea devine, încet dar sigur, o provincie bine delimitată în cadrul Imperiului  otoman, organizată puternic, din punct de vedere militar, pentru a face faţă tot mai numeroaselor războaie care au loc în zonă, începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea, când Mihai Viteazul asedia Silistra şi pătrundea adânc în Dobrogea meridională. Conform ierarhiei administrative turceşti, paşa de Silistra, căruia îi era încredinţată apărarea teritoriilor septentrionale ale Imperiului otoman, avea rangul militar de vizir cu trei tuiuri, ceea ce scotea în evidenţă importanţa acordată de turci acestei provincii. Cu mici modificări, aceasta a fost organizarea administrativă şi militară a Dobrogei până la începutul secolului al XIX-lea, când frecventele şi puternicele războaie ruso-turce purtate în zonă au determinat o scădere progresivă şi sigură a influenţei otomane, concomitant cu creşterea interesului rusesc pentru spaţiul dintre Dunăre şi Mare.
Dacă războiul ruso-turc din anii 1806-1812, nu a avut o influenţă mare în zonă, în schimb cel din anii 1828-1829, încheiat cu Pacea de la Adrianopole, avea să aducă Silistra şi regiunea limitrofă sub stăpânire rusească pentru mai bine de şapte ani. Este momentul care marchează începutul exodului populaţiei bulgăreşti din nord către Dobrogea meridională, la adăpostul stăpânitorilor ruşi, cunoscuţi pentru politica lor
panslavistă. Este perioada când la Silistra, după cum consemnează autorii unei recente monografii, oraşul se înviorează, se dezvoltă meşteşugurile, se construiesc case, se deschid şcoli, se tipăresc cărţi.
Reinstalarea administraţiei turceşti, după 1836, determină exodul unei părţi a bulgarilor din zona Silistrei spre Călăraşi şi satele învecinate. Este cunoscut cazul lui Hagi Tănase ţoncovici, care împreună cu un numeros grup de bulgari din Silistra primea, în anul 1836, aprobarea domnului ţării Româneşti de a se aşeza
în Călăraşi.
Un nou conflict militar de dimensiuni europene, Războiul Crimeii(1853-1856), încheiat prin Tratatul de pace de la Paris (1856), aducea din nou în atenţia Marilor Puteri, situaţia populaţiilor creştine din Balcani şi problema Dunării, ca fluviu
european. Deşi Poarta otomană, ieşită victorioasă în Războiul Crimeii, cu masivul sprijin al Puterilor occidentale, a încercat să-şi modernizeze sistemul administrativ în teritoriile ocupateîn Balcani şi să uşureze regimul exploatării economice şi al
apăsării naţionale (vezi în acest sens măsurile de reform întreprinse de sultanul Abdul Medjid, precum şi adoptarea, în anul 1869 a legii cetăţeniei, în sensul modern al cuvântului şi nu după sistemul confesional), datorită jafului sistematic la care s-au dedat basbuzucii, cerchezii şi tătarii, cu sprijinul direct al administratorilor locali, în rândul populaţiilor creştine din regiune s-a accentuat starea de nemulţumire care avea să genereze răscoalele bosniacilor, în anul 1875 şi mai apoi a bulgarilor, în 1876, aceştia din urmă bucurându-se de largul sprijin al statului român, pe teritoriul căruia au activat şi s-au pregătit militar numeroşi fruntaşi ai mişcării de eliberare naţională. În acest sens, academicianul Dan Berindei făcea următoarea apreciere sintetică, într-o recentă lucrare: “Patrioţii bulgari au beneficiat de sprijin moral şi material din partea locuitorilor, dar şi din partea autorităţilor române. Au primit arme, echipament, bani şi aceasta cu tot riscul pe care-l implica această luare de poziţie pentru tânărul stat naţional român”.
Represaliile sângeroase la care s-au dedat otomanii au determinat o reacţie pe măsură din partea Rusiei ţariste, care aştepta doar momentul prielnic pentru a interveni din nou în Balcani. În numele aceloraşi sentimente panslaviste, ţarul îşi asigură neutralitatea marilor puteri europene şi în urma semnării Convenţiei cu România, la 4 aprilie 1877, se pregăteşte să declanşeze ostilităţile militare împotriva Porţii otomane.
Despre Războiul ruso-turc din anii 1877-1878, despre participarea României la acest război, devenit pentru noi Războiul de Independenţă, s-au scris tomuri întregi, datorate atât istoricilor români cât şi străini. Mai puţin sunt cunoscute intrigile diplomatice şi militare ale Rusiei ţariste, care vor determina în zona Balcanilor o redistribuire de teritorii în funcţie de interesele de moment ale Marilor puteri. În ceea ce priveşte spaţiul dobrogean, încă dinainte de începerea războiului, pe 16 noiembrie 1876, se constituise, pe lângă Cartierul General al armatei ţariste, un servicu special privind administrarea teritoriilor otomane ce urmau a fi ocupate la sud de Dunăre, serviciu ce fusese pus sub comanda prinţului V. Cercaschi, cunoscut pentru experienţa sa în domeniul administraţiei.
Aşa cum menţionează istoricul Nicolae Ciachir, “În urma trecerii trupelor ruseşti la sud de Dunăre, pe 1 iulie 1877, este dat decretul privind organizarea regiunilor Siştov, Târnovo şi Tulcea. Până la sfârşitul războiului au luat fiinţă la sud de Dunăre, sub administraţia rusească, opt regiuni. Acestea erau: Siştov, Rusciuk, Tulcea, Rahova, Târnovo, Sofia, Plovdiv şi Sliven”. În acest context, Dobrogea s-a aflat sub administraţie militară rusească mai mult de un an de zile. Intenţia declarată, în repetate rânduri, a fost aceea ca Rusia să se folosească de acest teritoriu în funcţie de interesele postbelice. În ceea ce priveşte România, ţarul dorea ca în schimbul acceptării încorporării Dobrogei la statul român, să primească judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, cedate Moldovei de către Marile puteri în urma Conferinţei de pace de la Paris din anul 1856.
După cum se cunoaşte, Războiul ruso-turc din anii 1877-1878, soldat cu înfrângerea Turciei, război la care armata română a avut o contribuţie importantă, recunoscută ca atare, chiar de Rusia, care-l desemnase drept comandant al trupelor româno-ruse din Balcani pe domnitorul Carol I, s-a încheiat prin Tratatul de pace de la San Stefano, semnat la 3 martie 1878, între Rusia şi Imperiul otoman. Deşi ostaşii români se umpluseră de glorie în luptele de la Plevna, Smârdan şi Vidin, delegatului român, colonelul Eraclie Arion, nu i s-a permis să participe la tratative. Încălcând prevederile Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care garantau integritatea teritorială a statului român, Rusia impune în textul Tratatului de la San Stefano, cedarea de către Turcia în favoarea sa, a unei părţi din teritoriul Dobrogei (sangeacul Tulcea cu districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia), împreună cu întreaga Deltă a Dunării şi Insula Serpilor, pe care să le ofere ulterior României în schimbul încorporării la Imperiul ţarist a celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail(66). Acest fapt a determinat o puternică opoziţie din partea a numeroşi oameni politici români, care nu acceptau să facă troc cu teritoriul naţional. Nici promisiunea ţarului Alexandru II de a extinde spre sud teritoriul Dobrogei, ce urma să fie acordat României, nu a fost de natură să determine acceptarea ideii schimbului de teritorii.
Faptul că Rusia îşi impusese unilateral punctul de vedere în ceea ce priveşte rezolvarea “problemei orientale” şi trasase la San Stefano graniţele unui Principat bulgar autonom nefiresc de mare, care se întindea de la Dunăre şi Marea Neagră până la Marea Egee, atunci când nici nu se uscase cerneala de pe tratatul de pace cu Turcia, marile puteri occidentale au şi început să pună pe tapet necesitatea convocării unui congres de pace, cu participarea Puterilor europene şi a altor state implicate în zonă. Chiar dacă Rusia se opune vehement şi încheie un accord bilateral cu Anglia la 30 mai 1878, prin care accepta o diminuare importantă a teritoriului Bulgariei,  inevitabilul se produce şi la 13 iunie 1878, la Berlin îşi deschidea lucrările Congresul de pace care îşi propunea să revizuiască prevederile Tratatului de la San Stefano. Nu era pentru prima dată când marile puteri se aşezau la masa tratativelor ca să tranzacţioneze teritorii care nu le aparţinuseră.
La 1 iulie 1878 este ascultat în Congres şi punctul de vedere al Guvernului român, expus de primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, care se bucurau de statutul de “invitaţi”. Solicitările României au fost explicit formulate de Ion C. Brătianu: “Nici o părticică din teritoriu să nu se deslipească. România să nu servească armatelor ruse ca drum de trecere. Principatul României, în puterea drepturilor sale seculare, ia din nou în stăpânire insulele Dunării şi Gurile Dunării, cu Insula Serpilor. România să primească o despăgubire proporţională cu forţele ce a adus în luptă. Recunoaşterea independenţei României şi declarare a neutralităţii sale”.
Cu tot sprijinul de care s-a bucurat România din partea delegaţilor Italiei şi Franţei, care au cerut chiar extinderea frontierei sudice a Dobrogei ce urma să fie cedată României, până la Cavarna, ca recompensă pentru eforturile sale materiale
şi umane (pe fronturile din Balcani căzuseră peste 10.000 de soldaţi români), Congresul avea să recunoască României doar deplina independenţă şi restabilirea autorităţii sale asupra Dobrogei de Nord, insulelor Dunării, Gurile Dunării şi Insulei
Serpilor. În schimb, România pierdea cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Imperiului ţarist. Pentru prima dată se consfinţea printr-un Tratat internaţional divizarea Dobrogei geografice şi istorice în două teritorii, “pe o linie care, plecând de la răsărit de Silistra, răspunde la Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia”. Nordul Dobrogei revenea statului român, iar Dobrogea de Sud(Cadrilaterul) intra în componenţa Principatului autonom bulgar, a cărui constituire ca entitate statală fusese recunoscută de Congresul de la Berlin.
(Sursa: http://www.e-calarasi.ro/studii/cadrilater_tudor_constantin.pdf) 

Niciun comentariu: